“Teatrul este o artă grosolană… trebuie să te lupţi. Nu mă plâng de duşmanii mei. Îi respect. Cele mai mari suferinţe le-am îndurat din partea teatrului însuşi. Doamne, ce instituţie şi ce artă grosolană!” (Constantin Stanislavski, într-o scrisoare către Meyerhold, 10 februarie 1912)
Țin să vă scriu, în premieră, pe blogul personal. O fac, iată, public. Motivul este unul direct: țin să vă mărturisesc URA mea totală. Ea derivă din următoarele întâmplări, pe care am să le punctez în continuare:
1) Dacă tot m-ați născut în această minunată țară, cu dealuri verzi și câmpii mănoase, arcuită de Carpați și scăldată de Marea Neagră, cu oameni primitori și de omenie, cine dracu v-a pus să mă dați la carte? Dacă, în adolescență, mă ciomăgeați bine când luam drumul liceului, m-aș fi apucat să vând bilete în față la Patria, ori mă făceam cioban, iar azi aveam în țara asta măcar o echipă de fotbal. Copilul ne se școlește, inconștienților, se aruncă în balta vieții, ca să învețe să dea zdravăn din mâini și să ajungă OM!
2) Și când ați, ați văzut că am învățat să scriu, și mă descurc să dezleg literele în silabe și să duc lingurița în sus, nimerind gura și nu ochiul stâng, de ce nu ați reparat situația, lovindu-mă sistematic în cap cu un baros, până când mă reparați și mă aduceați pe drumul cel bun?
3) Dacă totuși ați văzut că mă îndărătnicesc să mă fac actor, de ce dracu nu mi-ați scos un ochi sau nu mi-ați tăiat fața cu un cuțit? Dacă tot nu mi-ați dat țâțe, cur sau pectorali, dacă tot nu aveam bani să îmi îndop pielea cu silicoane, măcar arătam ca dracu și se băteau televiziunile pe mine, să mă ia în orice producție, plină de ciudățenii ale naturii!
Așa, am ajuns ca vai de capul meu, am terminat o facultate, o postuniversitară, un masterat și sunt un nenorocit de doctorand, care își duce viața ca vai de el, neavând altă bucurie decât poveștile frumoase pe care viața, din fericire, le-a urcat pe micul ecran…
Repet, VĂ URĂSC!
Sunt dăţi când, de undeva dintr-un adânc de timp petrecut împreună cu mine, se ițesc hodoronc-tronc întâmplări pe care parcă le-a trăit altcineva, dar care iaca, se îndărătnicesc să nu se topească în clisa lipicioasă a uitării mele.
Bunăoară, azi mi-am amintit de o zi din facultate, anul I, improvizație. Doamna Manu, unul dintre oamenii cu care am împărtșit relații inegale (în sensul că eu țineam la ea…) ne pusese să mergem prin clasă fără să scârțâie parchetul (demers aproape imposibil într-o clădire veche ca cea a ATF-ului, menit să ne exerseze seriozitatea ludică într-un context minor). Isteț de mic, găsesc repede metoda de a mă strecura până în locul indicat, mai silențios ca o felină: merg cât mai aproape de zid! La sfârșitul exercițiului, după ce toată lumea își făcuse, mai bine sau mai puțin bine, treaba, doamna Manu ne spune fiecăruia ce are de spus, iar pe mine mă întreabă:
- A!, iar tu, măi băiete, ia spune: te-ai simțit tu bine?
- Păi… da… nu am scos niciun sunet!
- Și?
Din păcate mult mai târziu am înțeles că bucuria vine din mersul pe cuțite. Și mai din păcate, o aplic și când și unde nu e cazul…
Pe mine m-a impresionat teribil. L-am tradus și îl împing către internet în limba română, în speranța că vorbele de mai jos vor însemna ceva pentru cei ce le vor citi. Sunt nu un monolog emoționant dintr-o piesă, ci o probă de curaj și de verticalitate, de demnitate a unei personalități monumentale, pesemne cel mai revoluționar talent din istoria regiei teatrale mondiale:
“Primul Congres Unional al regizorilor este convocat la Moscova în Iunie 1939. Invitatul congresului este binecunoscutul Vîşinski, cel care înscenase sângeroasele „procese” din Moscova. Apariţia acestui „supercălău” înaintea regizorilor are menirea de a le reaminti ce s-ar întâmpla dacă ar îndrăzni să devieze de la „linia partidului” în teatru. Rostul raportului Vîşinski este să fixeze că, de aici înainte, teatrele trebuie să se subordoneze necondiţionat sarcinilor impuse de Partid şi de Stat. Orice deviere va fi considerată ostilă şi antisovietică.
Meyerhold este şi el prezent la conferinţă. Iar discursul său este încă amintit. A condus la arestarea şi executarea lui. Este plin de marele curaj care l-a caracterizat pe acest om. Teatrul rus îl păstrează în inimă ca pe un memorial al luptei pe care acest artist onest a dus-o împotriva coerciţiei bolşevice. Este discursul final al lui Meyerhold adresat lumii teatrului sovietic. Curajos, şi-a asumat o serie de greşeli. Şi-a asumat responsabilitatea pentru „meyerholdismul” cu care o serie de elevi talentaţi de-i săi sau pseudoelevi au alterat teatrul cu şmecherii banale şi i-au vandalizat pe clasici. A admis că aceste distorsionări ale continuatorilor săi sunt cauzate de propriile sale experimente îndoielnice asupra clasicilor. El spune:
Am fost acuzat cu cruzime pentru denaturarea moştenirii clasice, pentru impermisibile experimente asupra nemuritoarelor opere ale lui Gogol, Griboiedov şi Ostrovski. Şi există adevăr în aceste acuze. Mi-am permis într-adevăr prea multe experimente în câteva montări ale unor opere clasice. Am dat prea multă libertate propriei mele fantezii. Uneori, am uitat că valoarea artistică a materialului cu care lucram era cu mult mai nobilă decât orice i-aş fi putut adăuga eu.
Meyerhold recunoaşte astfel că greşelile de care fusese acuzat sunt grave. Apoi însă apără dreptul artistului de a experimenta şi de a-şi păstra individualitatea creatoare. Acuză practicile sovietice de înăbuşire a teatrului. Încheierea discurssului său este atât de clară şi de emoţionantă, încât merită redată în întregime:
Am fost acuzat de formalism, deoarece am uitat de conţinut în activitatea mea creatoare şi în preocuparea mea de a găsi forme noi şi originale. În căutarea mijloacelor, am uitat scopul. Este o acuză seriosă. Dar cu care pot să fiu de acord în parte. În fapt, pe durata biografiei mele creative, am montat unele spectacole în care am simţit că mi se confirmau câteva gânduri şi idei despre forma teatrală pe care o descoperisem. Au fost montări experimentale. De fapt, forma era cea mai importantă în ele. Dar nu au fost multe asemenea spectacole. Pot fi numărate pe degetele de la o mână.
Dar un maestru – şi eu sunt încă suficient de îndrăzneţ să mă cred astfel – nu are dreptul să experimenteze? Nu are dreptul moral să îşi verifice ideile creative prin experimente, chiar dacă acestea se dovedesc a fi greşite? Şi când totul s-a spus şi s-a făcut, nu are dreptul să greşească? Toţi muritorii au dreptul să greşească, iar eu sunt la fel de muritor ca oricare.
Arareori am tolerat confirmările şi experimentele care merită de fapt adjectivul de formaliste. Toată cealaltă muncă a mea de creaţie nu a fost formalistă. Dimpotrivă, toate eforturile le-am direcţionat în descoperirea unei forme organice pentru conţinutul dat. Permiteţi-mi să afirm că deseori am reuşit să găsesc o formă organică în corespondenţă totală cu conţinutul piesei. Dar a fost forma mea, nu forma lui Sidorov, ori a lui Petrov sau Ivanov, sau a lui Stanislavski, sau a lui Tairov. Forma a suportat toate trăsăturile individualității mele creative. Dar înseamnă asta formalism? Ce credeți în general că este formalismul?
Aș dori să vă pun totdată întrebarea opusă: ce este antiformalismul? Ce este realismul socialist? Probabil realismul socialist în sine este antiformalism ortodox… Cum numiți ceea ce se întâmplă în teatrul sovietic?
În acest sens, trebuie să vă vorbesc deschis: dacă ceea ce ați făcut cu teatrul sovietic actual îl numiți antiformalism, dacă considerați ce se petrece acum pe scenele celor mai bune teatre din Moscova ca un succes al teatrului sovietic, atunci prefer să fiu ceea ce considerați a fi un „formalist”. În inima mea, eu consider ceea ce se petrece acum în teatrele noastre înfricoşător şi jalnic. Şi nu ştiu ce este antiformalismul, realismul, naturalismul, sau orice alt „ism”. Dar știu ce este lipsa de talent și răul. Lucrul jalnic și nefericit care pretindeți că se intitulează realism socialist nu are nimic în comun cu arta.
Dar teatrul este artă! Şi fără artă, nu este nici teatru! Mergeţi să vedeţi teatrele din Moscova. Uitaţi-vă la reprezentațiile lor monotone și plictisitoare, care seamănă una cu cealaltă și sunt una mai rea decât cealaltă. Este greu acum să distingi stilul creativ al Teatrului Mic de cel al lui Vahtangov, Kamerni, sau Teatrul de Artă din Moscova. Oamenii în artă caută, greșesc și deseori se împiedică și se abat din drum, dar realmente creează, câteodată prost și uneori splendid. Acolo unde odată se găseau cele mai bune teatre din lume, acum ați făcut ca totul să fie posomorât, organizat, mediocru, aritmetic, apăsător și criminal de lipsit de talent. Asta vă doriți? Dacă da, o!, ați făcut ceva monstruos! Vânând formalismul, ați eliminat arta!
A doua zi (6 iunie 1939) Meyerhold este arestat și dispare între zidurile NKVD. Peste o vreme, soția sa, Zinaida Raich este găsită moartă în apartamentul său în circumstanțe misterioase și revoltătoare. Ochii îi sunt scoși iar corpul îi este umplut cu răni de cuțit. Uciderea sa este atribuită hoților. Pe 1 sau 2 februarie 1940, teatrul din Rusia și din întreaga lume pierde poate cel mai briliant inovator și regizor care a existat vreodată – Meyerhold este executat prin împușcare, în închisoare.”
La Repubblica zice că avem cele mai dure măsuri de pupare a fundurilor băncilor creditoare.
Polonia este țara în care criza nu se simte DELOC, după toți parametrii relevanți – creștere economică, nivel de trai, putere de cumpărare, etc.
Fostul președinte al Poloniei și-a piedut viața într-un accident de avion.
Românii au ieșit în stradă, după 20 de ani.
Țara asta începe să arate a țară, lumea – să arate a lume.
Pentru unii a fost să aleagă între a rămâne în țară sau a emigra. Pentru alții – de a se căsători sau a rămâne burlaci. Clasicii au optat între rațiune și pasiune. Alții, mai depresivi, au șovăit între a rămâne printre noi sau apleca în locul cu verdeață.
Pentru mine, un dubiu de care nu scap de ani de zile mă plasează între meseria în care sunt OBLIGAT să cred în ideea de ECHIPĂ și… realitatea înconjurătoare.
Aș vrea să spun că mi s-a acrit de oameni care își clamează principiile și inteligența, că mă înfurie cei care se autocaracterizează ca fiind sensibili, că detest caracterul autoproclamat, verticalitatea interioară și mândria de a se fi născut din maman x și papa y. Aș vrea, dar aș fi la fel de ipocrit cum îi consider pe ei. Adevărul e că mă lasă tot mai rece, că alunec ușor dar sigur pe panta unui scepticism – i-aș spune eu – sănătos, că prefer să evit manifestări și manifestanți ai genului, cum evit strănutoșii în metrou și șmecherii la suprafață.
În ceea ce mă privește, prefer să mă declar neflexibil (inflexibil ar fi sunat apreciativ, deci ca dracu…), cam prost, unu’ care dă cu mucii în ciorbă, spunând oblu când ceva îl nemulţumeşte sau în contrariază, nealunecatul în “curajul de internet”, unde tot cretinul e leu, deloc dispus la diplomații fade. În schimb, tot mai superficial. Adică ne-profund, ne-sensibil, ne-edulcorat. Adică îndrăgostitul de clipă și nu de urma ei, și nu de umbra ei, și nu de ecoul sau amintirea unei – să spunem – mari iubiri, pe care nicicând n-aș prefera-o unei prezente scufundări în apa fosforescentă a mării de Gura Portiței.
Da, mă autodeclar superficial, ajutat de o memorie catastrofală, care mă face să uit toate sensibăloșeniile vieții mele depășite și să mă uit cu drag la toate amintirile din viitorul pe care mi-l clădește clipa prezentă. Din care vreau să scot cât mai mult, să o storc ca pe o lămâie, să o consum. Ce viitor poate naște un prezent superficial, consumat pe de-a-ntregul (mamă, ce îmi place ideea asta cu “realitatea de consum”, adică cea de care profiți ca de o amantă fierbinte…)? O-ho-ho! Unul uluitor, enorm de mare, cum ar spune cineva.
Fiindcă, așa cum spunea un poet din breasla actorilor (și conform unui spirit românesc “ondulatoriu”, cum îl numea Blaga, am rămaș cu o vocație a roirii și a întoarcerii la matcă), atunci “CÂND NU MAI E NIMICA DE FĂCUT, ATÂT DE MULT SE POATE FACE ÎNCĂ”. Dar asta DOAR când nu mai e nimica de făcut.
Așa încât le las celorlalți șansa măreață, messianică, de a fi sensibili, verticali, principiali, curajoși, morali, ori profunzi, cheltuindu-mi eu clipa, într-un mod insensibil, neflexibil și superficial! Și îi iubesc tot mai mult pe cei care vor să facem împreună un foc de tabără până la cer, într-o noapte cu stele lungi, îmbătați și de aromele muntelui, apoi, peste un an, să fi uitat cu cine dracului a strâns vreascurile în după-amiaza aia.
Se termină și 2011-le ăsta. Cu bune și cu rele… e cam gata.
Îmi fac o datorie normală în a îl evalua în funcție de mine însumi, de dorințele cu care l-am așteptat. Îmi e ușor să o fac, uitându-mă la scriam aici acum un an. Din ele toate, ce a ieșit? Mai nimic – înjur tot “parțial”, rolul încă îl aștept, filmul – așișderea, De scris am început, dar atât, iar “afacerea” sper să fie doctoratul. La ukulele nu cânt mai bine ca anul trecut, de vizitat n-am vizitat nimic, Ajutorul dezinteresat promis cuiva pare promisiunea cea mai apropiată de realizare, în Făgăraș nu am ajuns, dar am urcat în Iezer, singurătatea mi-e în continuare prieten bun, cât despre ultima dorință…
Așadar, anul ar fi putut fi catalogat drept unul mai degrabă nemulțumitor. Și totuși, ceva l-a salvat pe ultimii metri.
Mai precis un telefon. De La mulți ani, Sărbători fericite, chestii de-alea. Numai că telefonul ăsta a fost unul excepțional. Primit de la un prieten pe care îl cunosc de aproape… mă rog, ca să nu mă îmbolnăvesc iarăși de aritmetică, prefer să spun că MĂ cunoaște de când aveam 3-4 ani. După ce ne-am spus fel de fel de vorbe, am încheiat mărturisindu-ne nemulțumirea că timpul nu ne permite să ne vedem mai des de două ori pe an. “Da, Cosminuțu (un diminutiv cu care am rămas înnobilat de la vârsta despre care vă vorbeam), dar asta nu contează. Șii, tu ești acolo, undeva, pe raftul de sus.” “Cum vine asta?” “Păi da, știi, când ai o haină sau o pălărie mai bune, le ții pe raftul de sus, unde umblii rar. Așa ești și tu pentru mine!”
Mulțumesc din inimă, Făniță! Uite-așa, vorbele astea au salvat un an întreg. La capătul căruia doresc tuturor celor la care țin să ne așezăm pe raftul de sus unii pe alții, chiar dacă asta va însemna să ne vedem mai rar…
Aflu de pe facebook-ul cuiva că “vechea denumire a dacilor era “daoi” care insemna lup?
Exista o vasta cultura dedicata acestui animal misterios care ii fascina pe daci si cu care imparteau padurile Carpatilor.” (luat cu copy-paste).
Mai departe – dialogul născut (din care am înlocuit, din motive lesne de înțeles, numele celor doi interlocutori):
Cosmin Mircea Crețu: Mentalitate de popor care venera entitatea care năștea fircă… Respectul obținut prin teamă…
C: offf…..nu cred ca asta conteaza ci ideea in sine:)
Cosmin Mircea Crețu: Lupul e un animal cu NICIO calitate!
Cosmin Mircea Crețu: … cam ca și poporul ăsta…
M: Dacă nici lupul nu mai are calităţi…
Cosmin Mircea Crețu: Agresivitatea e o calitate? Sau spiritul gregar?
M: În funcţie de context, da, pot fi… Dar chiar şi să le considerăm pe cel două defecte, lupul rămâne un animal minunat. Cel puţin din punctul meu de vedere.
Cosmin Mircea Crețu: … și. cum trăim în lumea lui “nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie”…
M: Păi bineînţeles. Adică dacă noi românii am da dovadă de agresivitate şi spirit gregar, poate nu am fi cei mai eleganţi, dar în mod cert am avea mult mai multe de câştigat. Ne-am apăra cu mult succes interesele.
Cosmin Mircea Crețu: Iisus ar fi avut mai multe de CÂȘTIGAT dacă spunea “pardon”. N-a gândit, însă, în termeni de “câştig”. Noi, însă – și gregari (turmă, deh, mai ales la tăcut din gură…), și agresivi (prin baruri, când e vorba să omorâm sportivi negrii fără colegi pe-aproape…) și… cu banii luați. Nu-i rău!
M: Da, dar nu mă refer la latura asta… Dacă am fi uniţi şi agresivi în faţa celor care ne fură tot ce avem, atunci s-ar schimba ceva. Iar indivizii mai sus menţionaţi nu sunt români! Asta e ironia sorţii… Grecii când s-au văzut puşi în situaţia de a plăti taxe şi impozite mai mari, au ieşit în stradă şi nu în număr mic, aşa cum se întâmplă pe la noi când apar anumite grupuleţe manevrate din alte direcţii. Dacă dau cuiva un pumn din senin sunt agresiv, dar dacă îi dau doi, după ce mi-a dat el unul, atunci îmi poate reproşa nimeni agresivitatea.
Sărăcia e izvorul aproape tuturor relelor din lume: boala, darul beției, furtișagul, traiul rău în familie, lipsa de credință, răutatea [...]
Dați-mi statul cel mai absolutist, în care oamenii să fie sănătoși și avuți – îl prefer statului celui mai liber, în care oamenii vor fi mizeri și bolnavi. Mai mult încă – în statul absolutist, compus din oameni bogați și sănătoși, aceștia vor fi mai liberi, mai egali, decât în statul cu legile cele mai liberale, dar cu oameni mizeri. Căci omul are pe atâta libertate și egalitate, pe câtă avere are. Iar cel sărac e totdeauna sclav și totdeauna neegal cu cel ce stă deasupra lui.
Mihai Eminescu – Timpul, 23 decembrie 1877
Poporul ăsta nu înțelege nimic.
Comentarii recente