unsprezece

Am experimentat-o in vara asta. De mult timp nu am mai avut parte de ea si apropierea ei mi s-a parut extrem de interesanta.
Pesemne singuratatea este, alaturi de ratare si moarte, una dintre principalele spaime ale omului. Pe de alta parte, despre ea am citit, in timp, adevaruri interesante, dintre

care cel mai mult mi-au placut cele ale lui Nietzsche, care spunea ca poate aprecia calitatea unui om dupa cantitatea de singuratate pe care o poate suporta, sau Octavian Paler care nu asteapta de la o femeie sa il ajute sa lupte impotriva singuratatii, ci sa il ajute sa o suporte.

Ultima idee mi-a si nascut intrebarea legata de definitia singuratatii. Nu, nu cea de dictionar, care mi se pare mai putin importanta, si care apropie termenul de singuratate, pesemne, de cel de lipsa a altor persoane in apropierea ta – solitudinea netinand, cred eu, de ceilalti, ci mai mult de tine… Si m-am vazut nevoit sa ma intorc la ceva ce scriam acum catva timp, cand afirmam ca „acasa” nu te poti simti decat in ochii cuiva. Si sa pun singuratatea in antiteza nu cu „cineva”, cat cu „acasa”.

Singur esti, cred, cand n-ai o acasa, cand n-ai un ochi care sa te priveasca acasa, cand ai o acasa fara ochi, cand nu te simti tu nesingur. Si asta, ciudat, nu ti-o poate trata nimeni.

Singur esti, de fapt, cand starea ta este una nemultumitoare, langa oricine ai fi, dar, mai ales, cand nu-ti convine ca esti langa tine…