Sunt dăţi când, de undeva dintr-un adânc de timp petrecut împreună cu mine, se ițesc hodoronc-tronc întâmplări pe care parcă le-a trăit altcineva, dar care iaca, se îndărătnicesc să nu se topească în clisa lipicioasă a uitării mele.
Bunăoară, azi mi-am amintit de o zi din facultate, anul I, improvizație. Doamna Manu, unul dintre oamenii cu care am împărtșit relații inegale (în sensul că eu țineam la ea…) ne pusese să mergem prin clasă fără să scârțâie parchetul (demers aproape imposibil într-o clădire veche ca cea a ATF-ului, menit să ne exerseze seriozitatea ludică într-un context minor). Isteț de mic, găsesc repede metoda de a mă strecura până în locul indicat, mai silențios ca o felină: merg cât mai aproape de zid! La sfârșitul exercițiului, după ce toată lumea își făcuse, mai bine sau mai puțin bine, treaba, doamna Manu ne spune fiecăruia ce are de spus, iar pe mine mă întreabă:
- A!, iar tu, măi băiete, ia spune: te-ai simțit tu bine?
- Păi… da… nu am scos niciun sunet!
- Și?
Din păcate mult mai târziu am înțeles că bucuria vine din mersul pe cuțite. Și mai din păcate, o aplic și când și unde nu e cazul…
Ce mult imi plac intamplarile cu talc !
E important sa stii cand mersul pe cutite aduce bucurie….