”Te iubesc pentru că mă iubeşti: acesta e un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc: aici începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii.” (L.Rebreanu)
Uneori mă lovește o tâmpenie totală: mândria de a fi vărsător, Știu, e girlish rău, cum ar spune flăcăul Eugen, dar… asta e.
Mai jos – o mostră de motiv vărsătoresc:
http://www.jurnalul.ro/calendar/stefan-iordache-creatorul-603216.htm
Se termină și 2011-le ăsta. Cu bune și cu rele… e cam gata.
Îmi fac o datorie normală în a îl evalua în funcție de mine însumi, de dorințele cu care l-am așteptat. Îmi e ușor să o fac, uitându-mă la scriam aici acum un an. Din ele toate, ce a ieșit? Mai nimic – înjur tot “parțial”, rolul încă îl aștept, filmul – așișderea, De scris am început, dar atât, iar “afacerea” sper să fie doctoratul. La ukulele nu cânt mai bine ca anul trecut, de vizitat n-am vizitat nimic, Ajutorul dezinteresat promis cuiva pare promisiunea cea mai apropiată de realizare, în Făgăraș nu am ajuns, dar am urcat în Iezer, singurătatea mi-e în continuare prieten bun, cât despre ultima dorință…
Așadar, anul ar fi putut fi catalogat drept unul mai degrabă nemulțumitor. Și totuși, ceva l-a salvat pe ultimii metri.
Mai precis un telefon. De La mulți ani, Sărbători fericite, chestii de-alea. Numai că telefonul ăsta a fost unul excepțional. Primit de la un prieten pe care îl cunosc de aproape… mă rog, ca să nu mă îmbolnăvesc iarăși de aritmetică, prefer să spun că MĂ cunoaște de când aveam 3-4 ani. După ce ne-am spus fel de fel de vorbe, am încheiat mărturisindu-ne nemulțumirea că timpul nu ne permite să ne vedem mai des de două ori pe an. “Da, Cosminuțu (un diminutiv cu care am rămas înnobilat de la vârsta despre care vă vorbeam), dar asta nu contează. Șii, tu ești acolo, undeva, pe raftul de sus.” “Cum vine asta?” “Păi da, știi, când ai o haină sau o pălărie mai bune, le ții pe raftul de sus, unde umblii rar. Așa ești și tu pentru mine!”
Mulțumesc din inimă, Făniță! Uite-așa, vorbele astea au salvat un an întreg. La capătul căruia doresc tuturor celor la care țin să ne așezăm pe raftul de sus unii pe alții, chiar dacă asta va însemna să ne vedem mai rar…
Astăzi, în autobuzul 226, în cartierul Rahova, lângă mine, trei țânci stăteau de vorbă – două fetițe și un băiețel, cu vârste ce abia dacă însumau 20 de ani. Încet, în sotto-voce, deloc afectat și EXTREM de sobru:
Fetița 1: (fetiței 2) E genul de persoană care ar face totul ca să obțină ce vrea.
Băiețelul: Despre ce vorbiți acolo?
Fetița 2: Eh, chestii de fete…
Băiețelul: (grimasă ușoară) Nici nu știu ce aș putea să vă spun.
Pe lângă noi, în 226, plutea Dali…
Întâlnirea cu David Esrig de acum câteva zile, din sala Jacques Lecocq a Teatrului Masca mi-a prilejuit contactul cu trei idei excepționale:
Iubirea e necondiționată. Nu grăbește, căci are răbdare. Nu judecă, pentru că se pricepe să înțeleagă. Nu cere, pentru că are credințe – fidele, înțelepte prin simplitate, poate naive. Crește din clipe și nu din așteptări. Nu se încruntă, nu reproșează, nu ceartă. Dăruiește fără măsură, se bucură fără umbre. Și luptă.
Îmi pare rău că nu am tăria, nici înțelepciunea de a-ți spune mai des: ”te iubesc!”
Cinstit și fair-play e să te gândești la realitățile care ți-au înseninat viața (sau care încă o fac) cu duioșie, tandrețe și recunoștință, chiar dacă ele, realitățile cu pricina, sunt cât se poate de departe de tine.
În consecință, astăzi mă gândesc cu mult drag la bradul de Crăciun, care este la polul opus al anului – peste FIX șase luni…
Culmea e că nici melodia nu e rea!!!
Culmea! Dexonlie-ul nu oferă o definiție a cuvântului BLOG! Așa că habar n-am cu ce am de-a face… Râcâind mai adânc netul, am găsit însă o explicație care pe mine, unul m-a stupefiat: “blog” vine de la “web log”, care înseamnă “jurnal pe web”!!!
Așaaaaaaa, carevasăzică! Deci aici e vorba de un jurnal… Hai fuga să vedem care sunt caracteristicile jurnalului ca act de opinie… Fie “publicaţie periodică având apariţie zilnică; ziar, gazetă” (ceea ce i-ar transforma pe cei cărora îi aparțin în jurnaliști – muuuuult prea subiectivi, însă, pentru a fi categorisiți astfel…), fie “însemnări zilnice ale cuiva (e bine, a dispărut riscul jurnalismului) despre anumite evenimente legate, de obicei, de viaţa sa”. Definiţia asta mi se pare mai aproape de adevăr…
Dar şi aici am o sumedenie de amendamente!!! Cel mai puternic e cel legat de onestitatea însemnărilor. Jurnalul în varianta oldie (da, forţat termenul în context…) era o trebușoară intimă, care se dorea privată, o însemnare de suflet, pe care autorul o și ținea, de cele mai multe ori, sub cheie. Acel “Dear diary” parfumat din cărțile sau filmele americane, pe care Doamne-ferește să îl fi descoperit careva! Este și motivul pentru care el apărea ca enorm ajutor pentru mai toți criminaliștii în căutare de elemente-cheie ale dosarului!
Astăzi, junalul bloguit a devenit o exhibiție, o, etalare a opiniilor spre îmbibarea lor în mucilagiul “opiniei publice”, sau, mai penibil, o încercare disperată de a lupta împotriva unei singurătăţi care ne apasă insuportabil, răcnind prin el, narcisist, după ajutor. (Nietzsche însă afirma că poate aprecia calitatea unui om dupa cantitatea de singuratate pe care o poate suporta, deci…)
Așa încât, conștient de această bizară mutație patologică a informațiilor intime care, grație internetului, au devenit publice (?!?), FIX la doi ani de la apariție (1 mai 2009 – nimic nu e întâmplător…), somn ușor și decent. De mâine – nu că ar fi în vreun fel important – va fi un blog privat, cu acces restricționat. Sunt doar gândurile mele, ce Dumnezeu!
Intrusa e un spectacol pe care îl iubesc ca pe o femeie. El a venit ca o nebunie a destinului, într-un moment în care aveam nevoie ca de aer de o cotitură în carieră.
Iar despre amintirile concrete, anecdotice, aș putea să vorbesc zile în șir. Atât despre cele anexate scenei (spectacolele speciale de la Festivalul de la Piatra Neamț – cel cu premiul… – când, la sfârșit, ne-am trezit la cabină, unde eram ”echipați” doar în chiloți, cu regretatul Ioan Cojar, tremurând de emoție venit să ne felicite, până la spectacolul de la Hradec Kralove – cel jucat într-un CORT, de la cel de la Cairo – unde publicul nu prea înțelegea care e problema cu omorâtul unei femei de cei doi bărbați ai ei…, până la cel de la Giurgiu – unde publicul ”meu”, primitiv și visceral, a înghețat când Juliana de atunci, Vali Văduva, s-a dezbrăcat, de la cel de la Washington – unde am vorbit după spectacol, cu niște români extrem de emoționați, până la cel de la Pitești – unde am fost categorisiți ca ”viitori monștri sacri ai scenei românești), până la cele anexate ”culiselor” (siluetele care ne făceau bezele, într-o penumbră ademenitoare, mie și eternului coleg de cameră Valentin Mihalache, dintr-un hotel vecin, până am realizat că erau, de fapt, colegele noastre, cazate într-un corp de hotel vecin; înecul într-o gură de canal acoperită cu zăpadă, după o repetiție, a aceleiași Vali Văduva; felicitările unui coleg de-al unuia dintre membrii trupei, după o reprezentație, care ne-au lăsat pe toți interziși – ”Excelentă comedie!”; căpățânile noastre – tot Valentin şi cu mine – roșii ca focul după vizita de la coafor din preziua premierei, urmată de o plimbare involuntară, pe Calea Moșilor; cuțitul lui Valentin care a luat, la ultima reprezentație, forma de S: pălăriile și hainele pe care le-am schimbat odată și care ne-au transformat în doi Laurel și Hardy dâmbovițeni).
Dar poate cea mai specială amintire o am din ziua în care filmam spectacolul, iar Valentin a considerat de cuviință să îmi înfigă un pumn sănătos în frunte (știu, știu, Valentin, eu am fost de vină!). Forța șocului a fost vizibilă pe dată, pentru că instantaneu mi-a apărut o gâlmă imensă în frunte! La câteva secunde, în lupta finală, urma o suită de trei pumni, pe care trebuia să i-o aplic eu de data asta. Cu spatele la sală (și, logic, la aparatul de filmat), Valentin, înțepenit de spaimă, a îngăimat, turuit, ”namvrutiartămănuda!namvrutiartămănuda!namvrutiartămănuda!!!”, spre disperarea mea, care cu greu mă abțineam să nu explodez de râs.
Merg și azi la spectacol ca la o întâlnire. Și, de fapt, asta și este Intrusa. O întâlnire a destinelor noastre, Valentin Mihalache și Cosmin Crețu (ultimii mohicani din distribuţia iniţială) cu șansa. Oferită, desigur, de un regizor care a mers, din fler, pe mână noastră (mulțumim, dom‘ director!!!), dar și de oamenii care au însemnat, de-a lungul celor opt ani de viață ai acestui spectacol excepțional, echipa de scenă a acestui fenomen: Vali Văduva, Delia Hriscu-Badea, Magda Frâncu, Alina Crăiță, Ana Sivu Daponte, Dani Făt, Sorin Dinculescu, Valentin Mihalache și, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă…
Comentarii recente