unsprezece

Pa Valentin l-am cunoscut acum… mulți ani (nu-i număr, că iar mă îmbolnăvesc de ”aritmetică”). A venit la Giurgiu într-un moment teribil de prost pentru mine, culmea!, pentru a-mi fi partener în Visul unei nopți de vară (ce baftă și pe omul ăsta, să debuteze cu un rol din Shakespeare!). El Demetrius, eu Lysander.

Ca să fiu drăguț cu el, trebuie să spun că era complet amețit, scos parcă din alt tablou și aruncat pe scenă (firesc, spun azi, tracul debutului nu l-a ocolit nici pe el). Momentul prost despre care vorbeam făcea parte dintr-o postură ușor dizidentă cu care mă alesesem, grație unor neînțelegeri cu conducerea de atunci a teatrului Valah. Într-o zi, partenera lui de atunci – Giulia Ionescu – în calitate de colegă, dar și de fostă elevă, m-a rugat să îi explic băiatului ce are de făcut, fiindcă era crispat rău. (Mă simt dator cu o precizare: nu era cel mai ”generos” moment al vieții mele, fiind obligat pe atunci să fiu extrem de atent la ce făceam eu, pentru a nu călca pe bec). I-am răspuns că o să încerc, dar dacă flăcăul are cel mai mic puseu de ifos, plec în următoarea secundă! Am repetat cu ei doi și, spre surprinderea mea, a fost mai mult decât receptiv. (Să nu credeți că a fost ușor, fusese pus în gardă – mi-a povestit – încă din clipa în care a intrat în teatru, ”să se ferească de ăla!”). Și-uite-așa, Valentin a câștigat câteva indicații, iar eu un prieten excepțional.

Ne-am mutat împreună, în aceeași zi și cu ocazia aceluiași spectacol, la Masca. A fost o șansă pe care viața nu ne-a refuzat-o și, culmea!, am venit la un ”pachet de cinci”, din care azi numai noi doi mai suntem aici. Iar oamenii din teatru ne-au receptat atât de ”geamăn”, încât până astăzi sunt unii care pe mine mă strigă Valentin, iar pe el Cosmin. (I-am și dăruit într-un an un tricou pe care am scris Nu mă numesc Cosmin, mă numesc Valentin!). Și am trecut prin îngrozitor de multe împreună. Am locuit în același cort, împărțim aceeași cameră de hotel în deplasări sau în turnee, ne sărutăm pe gură în intrusa, unde ne-am făcut și cucuie și vânătăi cărora le-am uitat numărul, am ajuns lângă el prin zece țări din trei continente, am fost la fete împreună și am împărțit o rubrică de ziar (eram George Mihalache și Mircea Alexandru), am făcut animație de nebuni prin parcuri sau pe la serbări de Crăciun și am predat o jumătate de an actorie unor copii cu deficiențe hipoacuzice. Iar, în perioada cât am lipsit de la Masca, doi ani de zile Valentin a fost prezent la premierele mele de la Giurgiu, iar eu la ale lui din București. Ca să încerc să sintetizez relația noastră, cel mai simplu e să spun că i-am mărturisit, odată, că, dacă ar fi fost femeie, probabil m-aș fi însurat cu el. Pardon, cu ea!

Valentin este un adolescent întârziat. Așa va fi mereu. Este fratele meu mai mic pe care soarta mi l-a oferit, generos. Dincolo de asta, un actor în creștere, de la rol la rol (proaspătul Dottore din Slugă la doi stăpâni îmi stă martor). Iar azi trudește la Antipholus, din Comedia erorilor. Un moment dur al carierei lui, care, recunosc, simt că îl va schimba pentru totdeauna. Cred că îl va maturiza. Pentru că este singura schimbare pe care o anticipez la Valentin. Altminteri, el nu se poate modifica în fond. Pentru că este beneficiarul teoriei care spune că destinul este propriul nostru caracter. El face parte, irevocabil, din categoria, pe cale de dispariţie, a BĂIEŢILOR BUNI.

Împreună, în Naționalul din Cairo, unde am participat cu ”Intrusa”.

M-am decis să vorbesc de azi încolo despre oamenii lângă care stau zi de zi ”la locul faptei”. Vor fi un fel de fotografii mișcate despre colegii mei de la Masca, nu de alta, dar găsesc că subiectul îi va interesa pe unii care mișună pe blog, dar și pe mine, peste ani.

…………………………………………………..

Încep cu Ana. Daponte, desigur. Datontea pentru mine (așa i-a spus o cucoană de la o firmă de catering, unde sunase ca să comande de mâncare…). Hai să explic de ce încep cu ea – este omul din trupă pe care îl cunosc de cel mai mult timp și, în plus, mai e și giurgiuveancă de-a mea. Giurgiuveancă îmbâcsită, cum îi spun  eu. Am o scuză – și ea îmi spune giurgiuvean îmbâcsit, așa că suntem chit.

Pe Ana am cunoscut-o pe când eu eram un proaspăt absolvent de ATF re-venit în Giurgiu ca să rup norii pe scenă, dar să și lansez la apă (scenă) copii talentați din oraș. Nu o mai făcea nimeni pe atunci (de fapt nici acum…), așa încât anunțul referitor la cursurile de actorie ale Școlii de Arte a fost primit cu maxim interes. Lume multă, triere la sânge, clasă solidă (din zece absolvenți, patru au făcut teatru). Eram chiar ușor infatuat (avea să îmi treacă mult mai târziu…), iar copiii mei îi tratam ca pe tinere talente, artiști în devenire, nu a ca pe simpli învățăcei. Iar ei erau mândri, măcar pentru că fuseseră aleși dintr-o sută de oameni, câți veniseră în prima zi.

Printre ei, însă, o intrusă. Un drac de fată de clasa a șasea, pe care o văzusem la o serbare în Sala mică a teatrului, absolut întâmplător, și a cărei energie scenică îmi spusese ceva. Ce? Habar n-am, nici măcar acum, după atâția ani. Am văzut-o, mi-a plăcut, și i-am spus directorului Școlii de arte, profesorului Nicolae Mihăilă că mi-ar fi plăcut să o aduc printre ”copiii mei”. Surprinzător, fiindcă cel mai mic dintre ei era oricum cu cinci ani mai mare decât ea. Acum… cine naiba era puștoaica? Nu știam despre ea decât că era o goangă cu o șapcă în formă de cioc de rață. Soarta (dracu?) a făcut ca directorul să fi fost în sală și să îmi spună: ”aaaa, e fata doamnei profesor Daponte”. Nu m-am simțit prea impresionat, așa că am spus: ”transmiteți-i maică-sii că poate să vină la cursurile mele”. Soarta (dracu?) a făcut ca directorul chiar să ia în serios spusele mele și… iată-ne peste ani colegi la Masca. Iar pe ea iat-o răpită unei cariere minunate de profesoară! (A, să nu uit câteva amănunte nostime – mai întâi că, întrebați fiind ce le place cel mai mult la cursurile de actorie, mezina clasei mi-a răspuns: ”că pot să îți spun ție pe nume!”, apoi că a fost singurul meu ”elev de cursă lungă” – a schimbat vreo trei serii, cursurile durând numai doi ani -, apoi că a jucat în Lunga călătorie cu trenul, singurul ei film, dacă nu greșesc, dusă tot de mine, de mână, apoi că am pregătit-o și pentru facultate, unde a luat din prima).

În teatru am devenit colegi după ce a absolvit și, de atunci, așa am rămas. Nici aici nu ne ocolesc amintirile – de la cele legate de turneul din Viena, când am scandalizat-o, lăsând-o în mijlocul orașului (mai nene, are un dar să o lălăie prin magazine!!! – bine, nici chiar ca Alina, dar oricum…), până la rătăceala prin Washington, de la prăbușirea peste mine la una din ultimele reprezentații cu Gigi amoroso, chiar la începutul unui dans, până la îmbrățișarea mută din culise, într-un moment privat extrem de greu pentru mine.

Recunosc, nu am crezut că va putea vreodată anula ceva sentimentul de mândrie profesorală pe care îl încerc uitându-mă la Ana pe scenă! Ei bine, ceva l-a întrecut: sentimentul de prietenie pe care îl împărțim. Așa, ca de la îmbâcsit la îmbâcsit…

Înainte de orice spectacol, ai câteva minute în care te îmbraci pe dinăuntru cu personajul, ca într-un ritual de re-posedare. Așa stând lucrurile, m-am gândit să încep procesul un pic mai devreme decât de obicei, amintindu-mi momente frumoase din întâlnirea cu personajele mele.

———————————————————-

Una din cele mai puternice amintiri legate de Pancrazio este cea din festivalul de la Giurgiu, de acum trei ani. Invitasem trupa, în calitate de (pe-atunci) director al Valahului. Eram gazdă. Nu singura – tot ”acasă” era și Ana Daponte (noi, giurgiuvenii…). Sala plină, mi se spusese la cabină. Evident, m-a bucurat vestea, deși bucuria nu a durat foarte mult. Ajuns în culise am simțit din rumoarea exagerată a publicului că ceva nu e ok. După cum am înțeles și că sala nu era plină, ci arhiplină (s-a stat pe scări, pe interval). Pentru cine a văzut spectacolul, reamintesc că el începe cu un heblu de lumini scurt, cât să ne ”furișam” nevăzuți în spatele fundalului (pentru cine nu l-a văzut – să-l vadă!). În clipa aia, sala a explodat: țipete, chiuituri, fluierături. Știam că publicul tânăr de Giurgiu e unul primitiv (în sensul de rudimentar, necizelat, nu de bădăran), dar reacția lor mi-a depășit așteptările. Colegii mei s-au uitat spre mine, eu, în căutare disperată de aliat spre Ana, după care m-am repliat și le-am făcut semn că totul o să fie bine. Chiar dacă sala mugea de-a binelea!

Și am intrat, și am început să cântăm, și sala s-a clătinat, ușor, apoi a ciulit bine urechile. Nu, publicul nu s-a șlefuit brusc. Numai că noi am înțeles, pe loc și din mers, cum trebuie ”încălecată” o atare mulțime de oameni (erau, estimativ, vreo 500 de spectatori), iar minunea asta de gen teatral – commedia dell’arte – ne-a obligat să ne întoarcem la măiestria actorului de la începuturi, cel care, performând pe butoaie, în piețe, printre precupețe care strigau în gura mare, bețivi care se certau și câini care lătrau, știau să capteze atenția și să îmblânzească aerul.

A fost o seară magică, trăită în spiritul de forței jocului de stradă al Teatrului Masca, în care, la sfârșit, pe scenă, Ana a primit trofeul de participare în numele trupei, iar Valentin – 28 de flori de ziua lui, de la tot atâtea fete frumoase. Și ce a mai plâns în cabină!