Fumatul poate ucide. Da, știu, bunicul tău a fumat ca un turc și a trăit 284 de ani. Așa, și? A avut baftă, sau, dacă nu ar fi băgat nicotină și gudron în el, ar fi trăit încă pe atât! Sau nu. Oricum, nu îmi pasă de rudele tale fumătoare!

Fumatul poate ucide! Scrie clar, scrie limpede pe pachetul de țigări, dar tu continui să fumezi, ca un imbecil inconștient. Problema ta, dacă vrei să joci ruleta rusă cu plămânii tăi, cu tenul, cu dantura, cu viața. Încearcă și cu cianură, e mai scurt și chiar mai puțin dureros decât cancerul care e posibil să te mănânce! În ceea ce te priveștge, mă nemulțumește că, probabil, într-o zi, voi fi nevoit să contribui cu o sumă ilogică la cumpăratul coroanei tale.

Fumatul poate ucide! Da, mă, da – POATE! Nu ucide sigur. Dar… DACĂ? Dacă tu crăpi, ai fost un tip tare, care s-a jucat cu cursul gol pe lângă pușca sculată și a furat-o. Nasol… Am mai fi avut de purtat discuții, de bucurat de primăveri, de comentat filme, ori de râs la bancuri. Dar – alegerea ta!

Fumatul poate ucide!!! Și ce nu înțeleg nici să mă tai e altceva. De ce ții musai să fumezi acolo unde sunt și eu? O faci fie uitându-te semeț la mine, de parcă ai luat te miri ce Nobel sau Oscar pentru personalitate fiindcă ești nesimțit și mă sfidezi, fie făcând pe prostul, ca și cum nu ai avea habar că fumatul pasiv POATE fi și el letal, fie adoptând privirea aia de bou milog, care se uită umil implorând înțelegere. Pentru a fuma acolo unde sunt și eu. Pentru a îmi risca și eu sănătatea și viața, fiindcă tu ești un cretin sinucigaș inconștient!

Astăzi, de Ziua mondială a antifumatului, ție, prietenului sau neprietenului meu fumător, o dedicație sinceră!

Am realizat deunăzi că sfatul primit de la Irina – “Important nu e să câştigi, important e să fii pe locul unu”, e un soi de concluzie a unui avertisment primit de la tata pe când eram adolescent – “Ţine minte, lumea va fi dispusă să îţi treacă orice, dar ablsolut orice, în afara unui singur lucru: succesul. Pentru el nu te va ierta niciodată nimeni”.

Un ciudat arc în timp…

Stai locului!
Manâncă-ți pâinea, trăiește-ți viața,
‘Nțelege bucuria jocului,

Ascultă cum se tace,
Învață cum se place,
Nu mai sării de pe-un picior pe altul ca paiața…

“Love all, trust a few”.

Eram prin liceu. Bănănăiam prin centru, cu un coleg, cu Cristi Brătescu dacă memoria nu îmi joacă feste. Și, la țâșnitoarea de la Universitate, vis-a-vis de Librăria Eminescu, un tânăr ne-a întrebat dacă nu vrem să jucăm într-un film. Și-așa am ajuns unii dintre zecile de figuranți în filmul lui Nicolaescu Francois Villon.

Acolo, la filmări, aveam să mă îndrăgostesc irevocabil de mirajul actoriei și să renunț la fel de irevocabil la varianta de a mă face preot. Stând tolănit în pauze pe căte o căpiță, vedeam trecându-mi prin fața ochilor ba o domniță, ba un târgoveț, ba un cavaler călare, iar mirajul second life m-a cucerit definitiv.

În gloata de figuranți se găsea și o fată, “zdruli” rău, pe care am recunoscut-o relativ repede. O întâlnisem într-o sală de cinematograf, la Erupția, o producție americană cu Paul Newman. Volubilă peste măsură (de fapt, nu – “fără măsură” ar fi o evaluare mai exactă), intrase imediat în vorbă cu mine înainte de începerea filmului, iar în timpul proiecției, când, la scenele-trucaj, protagoniștii treceau, bunăoară, peste un râu de lavă, mă apuca de mână (?!?), strângându-mă și exclamând:

- Vaaaai, ce meserie periculoasă, domnule!!!

În fine, era dusă serios, iar noi, cu cinismul specific vârstei liceene, nu pierdeam nicio clipă să o luăm în balon, făcând un mișto nedisimulat. Una dintre ocazii ni s-a oferit într-o seară, pe când ne întorceam de pe platou, de la Buftea. În autobuz, fata noastră, ca de obicei, spre amuzamentul nostru – toată un râs și un chiot, de parcă tot universul era al ei. La un moment dat, unul dintre noi, Bogdan dacă nu mă înșel, o întreabă, fals tainic:

- Dar nu ai și tu așaaaaaa, vreun actor pe care să îl iubești mai mult?

În clipa respectivă, eroina mea s-a oprit din euforia tâmpă de până atunci, căzând într-o stare  veacină cu beatitudinea.

- Ba da…

Ochii ni s-au aprins: găsisem un filon magic – o idilă ascunsă a țăcănitei, de care să ne amuzăm minute bune.

- Cine, cine?

Iar ea, cu ochii mari și iubitori, după câteva momente de privit în gol, ne-a dat un răspuns care ne-a amuțit și ne-a tăiat tot elanul de bășcălie, răspuns care, pentru mine, reprezintă și astăzi sumumul admiraţiei pentru meseria mea:

- Toți…

Nu știu cum se face, dar am înțeles că sunt unul dintre puținii (singurul?) care a dormit înainte de plecarea de azi. E drept, ora a fost absolut ucigatoare (ne-am întâlnit la patru dimineața, pentru a pleca spre Otopeni – bănuiesc că arătam destul de comic pe stradă cu pălaria mea bleu pe cap și cu cutia de lapte în mână la o oră la care oamenii ies mai degrabă din baruri, clătinându-se a bere…). În aeroport, agitație mare încă de la ora aia, cu resturi de suporteri madrileni de la finala Cupei EL de alatăieri (bascii au roit-o deja, fără să le mai ardă de ”fiesta” aia păguboasă și eternă care are partea ei de vină pentru procentul de 25% al ratei de șomaj din Spania). Facem check in-ul relativ repede și ne îmbarcăm la fel. Preț de minimum un sfert de ceas facem toate combinațiile posibile de glume pe seama riscurilor de prăbușire (nu cred ca ne iubesc prea mult vecinii nostri de avion mai fricoși), apoi – VOLARE! Alitalia înseamnă foame garantată, gazdele lu’ pește – un pahar minuscul de Pepsi și patru biscuiți de mărimea unei monede de 50 de bani (însumând mai exact cam cât un biscuite ”șprițat”, pentru cei din generația cu cheia de gât). Într-una din revistele din buzunarul spătarului din față găsesc un citat minunat din Oscar Wilde: ”Woman are made to be loved, not understood”. Și când te gândesti că era homosexual! Escală lungă două ore la Roma, un window-shopping scurt, o cruceală la magazinul Ferrari, unde văd cum italienii urmași ai celor care vindeau acum sute de ani indulgențe și bucăți din crucea pe care fusese răstignit Iisus (care, însumate, ar fi refăcut nu o cruce, ci o pădure!) vând astăzi piese (cu certificat de autenticitate!) ale monoposturilor din anii trecuți – pentru un piston dintr-un Ferrari din 2002 scoți matale din buzunar modica sumă de 350€. Probleme, Gogule? Mic incident la aeroport la îmbarcare (nu-l scriu, că e de rușine), apoi decolăm spre Torino. În cursa asta ducem dorul biscuițeilor, pentru că acum avem parte numai de cafea, ceai sau apa plată. Deci – ceai.
La Torino, ca niciodată, NU AȘTEPTĂM! Reprezentantul ICR, prompt, e la poartă, ne saltă în mașini și – către hotel. Un șofer italian mărunțel și isteț, ne vorbește despre oraș apoi despre fotbal, bucurie mare, Juve a câștigat campionatul, eu îi spun că simpatizez cu echipa a doua a orașului, cu FC Torino, parca îi vorbesc de roșii pe lună. Ajungem, fuga în camere, apoi o ștergem spre un supermarket, ca sa ne luăm de mâncare. E deja ora pranzul, suntem rupți de foame. Așteptăm jos, în fața hotelului, Ana se asează pe trotuar, în fund, gospodărește, și confiscă bordurii o ciungă torineză cât o zi de post, se necăjește urât, apoi i se face și mai rău de foame, îmi plasează ferm o rugăminte și 30 de euro, devin pe data room service. Carrefour-ul e micuț, dar destul de bine aprovizionat, iau Camembert din cel puțitor, cu care era să ucid trupa într-o deplasare de acum câțiva ani, la Burgos, dar mai ales Chinotto, o drăcie de băutură acidulată și amară, de câteva ori mai bună decat Kinley-ul, pe care o caut ca un disperat de fiecare dată când ajung în Italia. Fuga la hotel, mâncăm, apoi un duș și o juma’ de ceas de repaos, gata, se face ora 3, hai că avem un oraș de văzut, că de mâine suntem artiști!

(11 mai 2012)

Cică romanii clasificaseră curtezanele în funcție de te miri ce particularități, legate ba de ora la care o comiteau, ba de practicile concrete la care se dedau. Între ele, o categorie mi-a reținut atenția - bustuariae, care erau… bocitoare profesioniste care se prostituau la înmormântãri!!! Excepționali romanii ăia! Au înțeles cât de terapeutic este erosul în confruntare cu thanatosul! Și, poate, din aceleași motive, fellatrices (colege de meserie cu o aptitudine lesne de priceput) îi vizitau pe gladiatori în momentele premergătoare intrării în arenă.

Mi se pare incredibilă lejeritatea cu care trecem prin momente speciale (chiar cruciale) din viață. Petrecem cu fast ziua de naștere, dar suntem total indiferenți pe data din an în care, peste o vreme, o să murim. Cu la fel de multă dezinvoltură primim momente mici, care, de fapt, ne marcheză viața: clipa în care ieșim din casă, pentru a merge la cumpărături (locul unde ne întâlnim viitoarea parteneră), clipa în care o luăm de la gară (unde va avea loc o ceartă care ne va despărți pentru totdeauna), ori cea în care vă decideți să plecați într-un week-end la munte (pe drum veți fi implicați într-un accident de mașină, care…).

“De-ar știi omul ce va fi, dinainte s-ar feri”, sună un proverb românesc destul de comic. Împotriva lui, poate acest desen animat…

Iubirea (care o fi diferența între dragoste și iubire?) se plasează între doi poli declarativi – carevasăzică, între două declarații.

Cea mai înșelătoare este te iubesc. Poate aduce mult rău, fiind vecină cu te urăsc sau cu te iubesc pentru că/dacă mă iubești, ceea ce e parcă mai rău!

Cea mai frumoasă și mai profundă – sunt a ta/sunt al tău. Fără echivoc. Mă ai, deci nu am cum te pierde!

Între ele două – sumedenie de crize, sex, pupici și gelozii…