unsprezece

24 februarie e ziua iubirii “noastre”, semnul ăla de ciuciu pe care i-l facem domnului Valentine, spunându-i, naționalist, că avem și noi știința iubelii, că doar nu aveam nevoie să ne învețe el would you be my valentine, doar de mici aveam și noi cererea în prietenie!

Frumos obicei, cererea aia – ne trimiteam cel mai bun prieten de fotbal să o întrebe pe zâna din curtea școlii dacă vrea să ne fie prietenă, iar ea, obligatoriu, trebuia să răspundă “nu ştiu, mă mai gândesc”! Și… cam asta era: până se mai gândea ea, noi ajungeam la suprema satisfacție în relația noastră: o pupam sau chiar căutam ce avea (când/dacă avea) sub bluziță…

Și-uite-așa ne-am nărăvit: după o cerere a urmat alta, apoi alta, apoi o invitație la un film, la un suc, la o cafea, la o plimbare în parc, la o vacanță în doi, la o noapte în doi, la un copil în doi, la o căsătorie în doi. Și nu ne putem opri: la o ceartă în doi, la o înstrăinare în doi și – ce e cel mai grav – la o singurătate în doi. Asta am vrut doar de mici, nu? Să nu ne petrecem duminicile seara singuri. Uite că nu suntem singuri: suntem cu omul cu care luptăm împotriva singurătății, reușind, ciudat, să o adâncim.

Și așa ne desăvârșim Dragobetele. Ne desăvârșim personalitatea și ne definim persoana agreată erotico-social. Dacă vreți, pe “Doctor Jekyll”… Eeeeeh, să lucrăm puțin și la “Mister Hyde”. Fiindcă mai mereu, acolo stă, de fapt, iubirea. În sărutul furat, în umărul pe care înveți să îți dorești plângi, în gestul pe care de-abia acum înveți să îl faci (am întâlnit femei care îmi mărturiseau că în pat, cu iubiții lor, se simțeau cu mult mai libere și dezinhibate decât cu soții, de care, ades, le era scârbă!). De fapt, în rezolvarea disperată a eșecului generat de însingurarea în doi.  Acela devine, astfel, adevărul nostru; al nostru, și nu al lumii înconjurătoare care îl agreează. DOAR al nostru. Fața nevăzută a inimii noastre.

Așadeci – Would you be my… dark side of heart?

Este evident atașamentul de ființele care, în mod constant și neaccidental, ne populează existența. Ce ai lua cu tine pe o insulă pustie? sună mai accesibil decât Pe cine ai lua cu tine pe o nsulă pustie?

Bine, bine, știu! Iubitul sau iubita. Adică, ciudat, persoanele de care ne dezicem cu multă ușurință, după unele momente în care ne simțim așteptările trădate. Mă rog… Alții aleg copilul – o alegere iarăși stranie, atâta vreme cât ea vizează, totuși, ființa care de-abia așteaptă să o șteargă și să își proclame independența de tine, ca semn al împlinirii personale.

Dar, să mă întorc: cine sunt cei mai importanți și stabili oameni din viața ta? Poate prietenii, care îți oferă șansa unei diversități speciale, inamic letal al plictiselii, blazării și plafonării. X este nostim, y – serios, w – inteligent și z – atent, decidem, considerând că oferta atitudinală a acestei plaje umane este importantă în viață și îi conferă interes.

Și așa și este, numai că pierdem din vedere că, de fapt, lucrurile stau taman pe dos.Ne place x nu pentru că este nostim, ci pentru că, lângă el, umorul nostru  se manifestă liber. Y nu este el serios, ci deșteaptă sobrietatea și meticulozitatea noastră și asta ni-l face drag. W inteligent? Poate, dar cât de profunde sunt discuțiile pe care le avem cu el! Iar atenția lui z este, în fapt, percepția dorinței noastre de a fi alintați.

Și astfel, ne este insuportabil de greu să ne lepădăm de toate laturile personalității noastre, devenind atașați de ele. Nu vrem să renunțăm la copilul speriat care își plânge fricile în pernă și asta ne fidelizează relația cu persoana cu care el intră în contact. Iubirea pe care o purtăm partenerului este, astfel, proiecția persoanei care suntem obligați să fim lângă el. Iar raportul cu colegii – statusul pe care l-am câștigat în fața lor. Ești toate aceste personaje, deseori contradictorii, și îți place că lucrurile stau așa, ești dependent de toate fețele tale.

Se vede treaba că oamenii cei mai importanți din viața ta… ești tu.

Într-un mod straniu, există nefericiri, eșecuri, ratări, mai importante în viața unui om decât jumătățile pline ale existenței. Sunt irosiri, trădări, nereușite care rămân ca matrice ale destinului personal, de care avem nevoie mai mult decât de etapele în care am biruit, dar pe care, de fapt, mai degrabă le-am “bifat”. Ne raportăm mai intim la o iubire neîmplinită, rămasă ca un etalon al idealului personal, decât la nevasta în acte (sau nu) care ne așteptă acasă, în fața farfuriei de ciorbă. Ne regăsim mai mult în acordurile de chitară ale melodiei compuse în liceu unei zâne candide decât în confortul arcurilor fotoliului din biroul directoral.

Iubim mai mult ceea ce nu am reușit să fim decât ceea suntem. Și asta nu doar pentru că, axiomatic, eșecul cel mai mare rămâne cel legat de ceea ce nu am îndrăznit să cutezăm. Nu! În fiece om există dorința vecină cu masochismul de a suferi, de a regreta. Avem nevoie de un eșec dulce, la care să visăm cu nasul în pernă, suspinând după ce am fi putut deveni, mai ales atunci când aripile prea mari cu care ne-a înzestrat natura ne fac incapabili de mers prin desișul uscat și modern al bulevardului.

Miezul nopţii m-a prins utitându-mă la un film, unde am auzit următoarea replică:

Timpul vindecă orice rană. Dar dacă rana e chiar timpul?

Inamicul public numărul unu la nivel mondial este, în acest moment, pârdalnicul de acord care stipulează sancțiuni mamă-mamă în cazul încălcării drepturilor de autor. Și, pe 11 februarie, cu poftă de manifestații, românii ies în stradă, să protesteze acum împotriva a ceea ce mie mi se pare a fi similar cu dispariția Vestului sălbatic în peisajul virtual. De ce spun asta?

Principalele argumente anti-ACTA par a fi următoarele două:

- Limitarea accesului la libera circulație a informațiilor. Oare? Care “informaţii” nu vor mai liber-circula? Păi… ar fi cele legate de drepturi de autor (adicătelea filme, melodii, fotografii cu copywright, cărți care aparțin editurilor). Trăind într-o lume în care se impozitează și aerul (taxa pe poluare) și în care semenii noștri nu îți mai dau nimic (mâine-poimâine nici bună ziua) fără un interes legat de un avantaj material, nu văd de ce autorii ideilor transformate, într-un fel sau altul, în mărfuri, nu sunt îndreptățiți să ceară contravaloarea proporțională avantajelor aduse de produsul pe care îl aduc pe lume. Altfel spus, mai pe înțeles: o firmă produce ceva – case, bunăoară. Un produs pe care cei care vor să îl cumpere îl achiziționează contra-cost. Sau nu? Cam da. Cel puțin în această societate, pe care am dorit-o cu ardoare toți. În comunism lucrurile stăteau altfel. Oricum, nu mai contează – jos comunismul!

[Mă tem însă că jos-nejos, o să cam învăţăm noi în curând chineza, fiindcă ăia nu au semnat acordul, îi doare-n başcheţi de drepturile de autor, aşa că o să îşi buşească siteurile cu muzică și filme piratate]

- Atac la adresa dreptului la exprimare (adicătelea, furnizorii de servicii de internet sunt obligați să iasă din neutralitatea impusă de reglementările actuale şi să identifice  un transgresor sau un pretins sau potenţial transgresor). Nasol! Carevasăzică, dacă cineva intră la mine în casă și îmi zulește laptopul pe care eu am un filmuleț pe care mi l-am făcut din treaba mea ce motive, că doar sunt la mine în casă, în care, ca o piedică în calea uitării, îmi filmez soția ieșind de sub duș ca să ne amintim peste ani cât de bine arăta ea în tinerețe, el, hoțul, nu are voie să o posteze liber pe net??? Oribil!

ACTA este acordul care își dorește a încheia perioada anarhiei pe net, a “democrației” ăsteia căpiante, a sălbăticiei fără noimă. Oricum, ea nu va fi aplicată ca lumea, nu atâta timp cât cei-mai-marii-lumii nu vor considera că internetul este util în competiţia politică şi economică dintre ei. Despre ea însă se va aminti sigur în manualele de istorie și, poate, peste mulți ani, va deveni o realitate despre care se va vorbi firesc. Așa cum se vorbește astăzi despre documentele de identitate, care, la vremea apariției lor, au fost receptate ca o încercare despotică de a urmări orice acțiune a cetățeanului, sau semnele de circulație, care, la rându-le, or fi fost percepute ca îngrădiri ale unei circulații fluide.

Sunt dăţi când, de undeva dintr-un adânc de timp petrecut împreună cu mine, se ițesc hodoronc-tronc întâmplări pe care parcă le-a trăit altcineva, dar care iaca, se îndărătnicesc să nu se topească în clisa lipicioasă a uitării mele.

Bunăoară, azi mi-am amintit de o zi din facultate, anul I, improvizație. Doamna Manu, unul dintre oamenii cu care am împărtșit relații inegale (în sensul că eu țineam la ea…) ne pusese să mergem prin clasă fără să scârțâie parchetul (demers aproape imposibil într-o clădire veche ca cea a ATF-ului, menit să ne exerseze seriozitatea ludică într-un context minor). Isteț de mic, găsesc repede metoda de a mă strecura până în locul indicat, mai silențios ca o felină: merg cât mai aproape de zid! La sfârșitul exercițiului, după ce toată lumea își făcuse, mai bine sau mai puțin bine, treaba, doamna Manu ne spune fiecăruia ce are de spus, iar pe mine mă întreabă:

- A!, iar tu, măi băiete, ia spune: te-ai simțit tu bine?

- Păi… da… nu am scos niciun sunet!

- Și?

Din păcate mult mai târziu am înțeles că bucuria  vine din mersul pe cuțite. Și mai din păcate, o aplic și când și unde nu e cazul…

Pe mine m-a impresionat teribil. L-am tradus și îl împing către internet în limba română, în speranța că vorbele de mai jos vor însemna ceva pentru cei ce le vor citi. Sunt nu un monolog emoționant dintr-o piesă, ci o probă de curaj și de verticalitate, de demnitate a unei personalități monumentale, pesemne cel mai revoluționar talent din istoria regiei teatrale mondiale:

“Primul Congres Unional al regizorilor este convocat la Moscova în Iunie 1939. Invitatul congresului este binecunoscutul Vîşinski, cel care înscenase sângeroasele „procese” din Moscova. Apariţia acestui „supercălău” înaintea regizorilor are menirea de a le reaminti ce s-ar întâmpla dacă ar îndrăzni să devieze de la „linia partidului” în teatru. Rostul raportului Vîşinski este să fixeze că, de aici înainte, teatrele trebuie să se subordoneze necondiţionat sarcinilor impuse de Partid şi de Stat. Orice deviere va fi considerată ostilă şi antisovietică.

Meyerhold este şi el prezent la conferinţă. Iar discursul său este încă amintit. A condus la arestarea şi executarea lui. Este plin de marele curaj care l-a caracterizat pe acest om. Teatrul rus îl păstrează în inimă ca pe un memorial al luptei pe care acest artist onest a dus-o împotriva coerciţiei bolşevice. Este discursul final al lui Meyerhold adresat lumii teatrului sovietic. Curajos, şi-a asumat o serie de greşeli. Şi-a asumat responsabilitatea pentru „meyerholdismul” cu care o serie de elevi talentaţi de-i săi sau pseudoelevi au alterat teatrul cu şmecherii banale şi i-au vandalizat pe clasici. A admis că aceste distorsionări ale continuatorilor săi sunt cauzate de propriile sale experimente îndoielnice asupra clasicilor. El spune:

Am fost acuzat cu cruzime pentru denaturarea moştenirii clasice, pentru impermisibile experimente asupra nemuritoarelor opere ale lui Gogol, Griboiedov şi Ostrovski. Şi există adevăr în aceste acuze. Mi-am permis într-adevăr prea multe experimente în câteva montări ale unor opere clasice. Am dat prea multă libertate propriei mele fantezii. Uneori, am uitat că valoarea artistică a materialului cu care lucram era cu mult mai nobilă decât orice i-aş fi putut adăuga eu.

Meyerhold recunoaşte astfel că greşelile de care fusese acuzat sunt grave. Apoi însă apără dreptul artistului de a experimenta şi de a-şi păstra individualitatea creatoare. Acuză practicile sovietice de înăbuşire a teatrului. Încheierea discurssului său este atât de clară şi de emoţionantă, încât merită redată în întregime:

Am fost acuzat de formalism, deoarece am uitat de conţinut în activitatea mea creatoare şi în preocuparea mea de a găsi forme noi şi originale. În căutarea mijloacelor, am uitat scopul. Este o acuză seriosă. Dar cu care pot să fiu de acord în parte. În fapt, pe durata biografiei mele creative, am montat unele spectacole în care am simţit că mi se confirmau câteva gânduri şi idei despre forma teatrală pe care o descoperisem. Au fost montări experimentale. De fapt, forma era cea mai importantă în ele. Dar nu au fost multe asemenea spectacole. Pot fi numărate pe degetele de la o mână.

Dar un maestru – şi eu sunt încă suficient de îndrăzneţ să mă cred astfel – nu are dreptul să experimenteze? Nu are dreptul moral să îşi verifice ideile creative prin experimente, chiar dacă acestea se dovedesc a fi greşite? Şi când totul s-a spus şi s-a făcut, nu are dreptul să greşească? Toţi muritorii au dreptul să greşească, iar eu sunt la fel de muritor ca oricare.

Arareori am tolerat confirmările şi experimentele care merită de fapt adjectivul de formaliste. Toată cealaltă muncă a mea de creaţie nu a fost formalistă. Dimpotrivă, toate eforturile le-am direcţionat în descoperirea unei forme organice pentru conţinutul dat. Permiteţi-mi să afirm că deseori am reuşit să găsesc o formă organică în corespondenţă totală cu conţinutul piesei. Dar a fost forma mea, nu forma lui Sidorov, ori a lui Petrov sau Ivanov, sau a lui Stanislavski, sau a lui Tairov. Forma a suportat toate trăsăturile individualității mele creative. Dar înseamnă asta formalism? Ce credeți în general că este formalismul?

Aș dori să vă pun totdată întrebarea opusă: ce este antiformalismul? Ce este realismul socialist? Probabil realismul socialist în sine este antiformalism ortodox… Cum numiți ceea ce se întâmplă în teatrul sovietic?

În acest sens, trebuie să vă vorbesc deschis: dacă ceea ce ați făcut cu teatrul sovietic actual îl numiți antiformalism, dacă considerați ce se petrece acum pe scenele celor mai bune teatre din Moscova ca un succes al teatrului sovietic, atunci prefer să fiu ceea ce considerați a fi un „formalist”. În inima mea, eu consider ceea ce se petrece acum în teatrele noastre înfricoşător şi jalnic. Şi nu ştiu ce este antiformalismul, realismul, naturalismul, sau orice alt „ism”. Dar știu ce este lipsa de talent și răul. Lucrul jalnic și nefericit care pretindeți că se intitulează realism socialist nu are nimic în comun cu arta.

Dar teatrul este artă! Şi fără artă, nu este nici teatru! Mergeţi să vedeţi teatrele din Moscova. Uitaţi-vă la reprezentațiile lor monotone și plictisitoare, care seamănă una cu cealaltă și sunt una mai rea decât cealaltă. Este greu acum să distingi stilul creativ al Teatrului Mic de cel al lui Vahtangov, Kamerni, sau Teatrul de Artă din Moscova. Oamenii în artă caută, greșesc și deseori se împiedică și se abat din drum, dar realmente creează, câteodată prost și uneori splendid. Acolo unde odată se găseau cele mai bune teatre din lume, acum ați făcut ca totul să fie posomorât, organizat, mediocru, aritmetic, apăsător și criminal de lipsit de talent. Asta vă doriți? Dacă da, o!, ați făcut ceva monstruos! Vânând formalismul, ați eliminat arta!

A doua zi (6 iunie 1939) Meyerhold este arestat și dispare între zidurile NKVD. Peste o vreme, soția sa, Zinaida Raich este găsită moartă în apartamentul său în circumstanțe misterioase și revoltătoare. Ochii îi sunt scoși iar corpul îi este umplut cu răni de cuțit. Uciderea sa este atribuită hoților. Pe 1 sau 2 februarie 1940, teatrul din Rusia și din întreaga lume pierde poate cel mai briliant inovator și regizor care a existat vreodată – Meyerhold este executat prin împușcare, în închisoare.”

La Repubblica zice că avem cele mai dure măsuri de pupare a fundurilor băncilor creditoare.

Polonia este țara în care criza nu se simte DELOC, după toți parametrii relevanți – creștere economică, nivel de trai, putere de cumpărare, etc.

Fostul președinte al Poloniei și-a piedut viața într-un accident de avion.

Românii au ieșit în stradă, după 20 de ani.

Țara asta începe să arate a țară, lumea – să arate a lume.

Aș vrea să spun că mi s-a acrit de oameni care își clamează principiile și inteligența, că mă înfurie cei care se autocaracterizează ca fiind sensibili, că detest caracterul autoproclamat, verticalitatea interioară și mândria de a se fi născut din maman x și papa y. Aș vrea, dar aș fi la fel de ipocrit cum îi consider pe ei. Adevărul e că mă lasă tot mai rece, că alunec ușor dar sigur pe panta unui scepticism – i-aș spune eu – sănătos, că prefer să evit manifestări și manifestanți ai genului, cum evit strănutoșii în metrou și șmecherii la suprafață.

În ceea ce mă privește, prefer să mă declar neflexibil (inflexibil  ar fi sunat apreciativ, deci ca dracu…), cam prost, unu’ care dă cu mucii în ciorbă, spunând oblu când ceva îl nemulţumeşte sau în contrariază, nealunecatul în “curajul de internet”, unde tot cretinul e leu, deloc dispus la diplomații fade. În schimb, tot mai superficial. Adică ne-profund, ne-sensibil, ne-edulcorat. Adică îndrăgostitul de clipă și nu de urma ei, și nu de umbra ei, și nu de ecoul sau amintirea unei – să spunem – mari iubiri, pe care nicicând n-aș prefera-o unei prezente scufundări în apa fosforescentă a mării de Gura Portiței.

Da, mă autodeclar superficial, ajutat de o memorie catastrofală, care mă face să uit toate sensibăloșeniile vieții mele depășite și să mă uit cu drag la toate amintirile din viitorul pe care mi-l clădește clipa prezentă. Din care vreau să scot cât mai mult, să o storc ca pe o lămâie, să o consum. Ce viitor poate naște un prezent superficial, consumat pe de-a-ntregul (mamă, ce îmi place ideea asta cu “realitatea de consum”, adică cea de care profiți ca de o amantă fierbinte…)? O-ho-ho! Unul uluitor, enorm de mare, cum ar spune cineva.

Fiindcă, așa cum spunea un poet din breasla actorilor (și conform unui spirit românesc “ondulatoriu”, cum îl numea Blaga, am rămaș cu o vocație a roirii și a întoarcerii la matcă), atunci “CÂND NU MAI E NIMICA DE FĂCUT, ATÂT DE MULT SE POATE FACE ÎNCĂ”. Dar asta DOAR când nu mai e nimica de făcut.

Așa încât le las celorlalți șansa măreață, messianică, de a fi sensibili, verticali, principiali, curajoși, morali, ori profunzi, cheltuindu-mi eu clipa, într-un mod insensibil, neflexibil și superficial! Și îi iubesc tot mai mult pe cei care vor să facem împreună un foc de tabără până la cer, într-o noapte cu stele lungi, îmbătați și de aromele muntelui, apoi, peste un an, să fi uitat cu cine dracului a strâns vreascurile în după-amiaza aia.