unsprezece

O, de-aş fi bufon! Mi-e dor să-mbrac o haină de paiaţă! (Shakespeare)

Am auzit că, demult, înaintașii mei o confecționau manual.

Personalizată, cu materialul clientului și heraldică eroică,

Anume făcută să te țină în bătălii lungi.

Lucru  ciudat, marfa s-a schimbat de multe ori, de atunci,

Are altă înfățișare, alt rost.

Mai întâi s-a subțiat așa, ușor,

Semn al unei nevoi acute de aerodinamică

(Firesc, oamenii începuseră să trăiască mai repede.

Și să moară mai încet).

Mai apoi a devenit un accesoriu al unui harnașament complicat

Alcătuit din cariera, dezvoltarea personală,

Diete complicate și cumpăratul mobilei în rate,

Pierzându-și, oarecum, din luciu.

Dar pot garanta că și astăzi se vinde încă destul de bine

Mai ales en gros, cu distribuire pe te miri ce pagini de internet.

În plus, are avantajul mărfii de unică folosință,

Pe care cei cu ne-dare de suflet o dau magazinelor second-hand

Pentru te miri ce amărâți rămași fără.

Și, dacă ești priceput, o poți modifica în așa fel încât noul proprietar

Nici nu bagă de seamă că nu este anume făcută pentru el,

În timp ce blazonul a ajuns undeva înăuntrul căptușelii

Nu de alta, dar era tocmai în zona cea mai ponosită…

Demult – mai precis, pe când devoram cărțile, măsurându-le parcurgerea cu distanța unei singure zile (naiba știe ce voi fi înțeles eu dintr-o lectură atât de rapidă…) – aveam obiceiul de a citi cu pixul și caietul lângă mine. Și astăzi mai am acel martor al lecturilor mele adolescentine, plin îndeobște de citate din Wilde, Kazantzakis, Paler ori Wolfe, ale cărui coperți și pagini sunt lipite cu scoci cu o grijă aproape parentală.

În timp, dorința aproape fotografică de a pune o “piedică în calea uitării” unor cuvinte bine alese s-a estompat, inhibată și de criticile conform cărora m-aș priva ades de spontaneitate și originalitate prin apelarea la ideile altora (o imensă tâmpenie, de altfel – simpla alegere a unui citat însemnând, după părerea mea, o fidelă opțiune a ideii personale pe care vrei să o transmiți).

Totuși, ieri m-a lovit din nou acea sete de a îmi nota câteva idei pe care le consider remarcabile, întâlnite într-o carte care, ni se spune, “analizează motivele care duc la dezintegrarea cuplurilor” – Jacques Salome: Vorbește-mi, am atâtea să-ți spun. Le redau mai jos, cu ciuda că, fiind multe, sigur se vor pierde pe drum din ele.

E omenesc să te înşeli, dar când guma se toceşte mai repede decât creionul, înseamnă că exagerăm.

Te căsătoreşti cu persoana care apare atunci când vulnerabilitatea ta e maximă.

Să nu-l faci pe celălalt să plătească prea scump iubirea pe care i-o dăruieşti.

Când cineva vorbeşte despre viaţa lui privată, deseori îmi vine să întreb: “viaţă privată de ce”?

Cuplul: un spaţiu al posibilităţilor în care se vor desfăşura multe imposibilităţi.

Spunându-şi toate acele nimicuri ce nu merită osteneala să fie spuse, dar merită oseneala să fie auzite.

Am onoarea să nu-ţi cer mâna, să nu ne înscriem numele în josul unui pergament.

Am atâtea de spus, dar nu şi dorinţa să le spun.

Îl înţelegeam atât de bine pe celălalt, încât mai rămânea să mă înţeleg doar pe mine.

Dacă îmi ceri, îmi iei plăcerea de a-ţi oferi.

Chiar şi-atunci când vorbeşte, continuă să tacă.

Deteriorarea profundă a relaţiei începe atunci când absenţa anumitor afinităţi e mai importantă decât afinităţile existente.

Cea mai grea dintre libertăţi e să ai de ales între mai multe plăceri şi nu între mai multe constrângeri.

Alimentarea decepţiilor e o ocupaţie esenţială pentru întreţinerea resentimentelor.

… persoane care aprind un băţ de chibrit şi, nevoind să-l lase să zacă la întâmplare, îl pun din nou în cutie. Şi-aşa, de fiecare dată când caută în cutie, scot cel mai adesea un chibrit ars.

Strădania îndârjită de a prevedea imprevizibilul este o activitate ce le ia cel puţin jumătate din timp unora dintre partenerii de cuplu.

În orice relaţie triunghiulară, cine e cel înşelat? Tu însuţi şi nimeni altul decât tu însuţi. Indiferent de poziţia ocupată în triunghi.

Nu sufăr că te pierd, ci-mi pare rău că n-am ştiut să te-ntâlnesc la miile de cotituri ale vieţii noastre în comun.

Pentru unii, a fi nefericit nu-i distracție, ci o muncă laborioasă, cu normă întreagă.

Iarba e întotdeauna mai verde la alții… până ce descoperi că-i vorba de gazon artificial.

E dureroasă perspectiva de-a nu mai suferi, e foarte dureros să-ți părăsești suferința.

Și unul și celălalt știu perfect ce nu le trebuie: celălalt. Și tocmai această certitudine îi ține împreună.

Te distrug ca să te posed. Mă distrug ca să mă posezi.

Nu există nici un motiv pentru care să rămânem împreună… dar există o groază care se opun despărțirii noastre…

Ne putem plăti datoriile… fără să le și achităm…

Totdeauna îl vom pune pe cel pe care-l iubim să plătească prea scump durerea pe care nu vrem să i-o aducem.

Îl uram atât de mult pentru ceea ce nu era, că nici nu mai puteam aprecia ceea ce era – nici măcar nu mai vedeam.

Să ne inventăm dorințe comune mai curând decât să credem că avem dorințe comune.

A te schimba nu înseamnă a deveni un altul, ci a rămâne cel care ești… acceptându-te.

Vai celui care a crezut că pote schimba viața (sau pe celălalt). Va păstra pe veci în suflet o furie de nepotolit.

Infidelitate: nu mă înșeli cu altcineva, mă înșeli cu tine, prefăcându-te a crede că rămân important, pe când totul în tine mă preface în neant.

Există iubiri-din-care-ne-hrănim, care ne îndestulează pentru a ne îngădui să trăim alște iubiri, pe care la rândul nostru să le hrănim.

Vreau să fiu gata să mă mir,

Gata de imprevizibila certitudine că

mâine vei continua să mă iubești

pentru încă o zi

nu pentru totdeauna

nu în veșnicie,

ci doar mâine

pentru a avea încă o dată cu ce umple

ziua de azi.

Drumurile ce nu făgăduiesc țara de destinație sunt cele mai iubite.

Într-un cuplu poate că important nu e să vrei să îl faci fericit pe celălalt, ci să te faci pe tine însuți fericit, oferind această fericire celuilalt.

În final, o poezie excepțională a lui Aragon, luată din aceeași carte:

Prea multe-n urmă-mi duc

Eșecuri și decepții, prea multe-n urmă-mi duc

Mă port cu răutatea celui abia-necat

Întreag-a mării-amărăciune e pentru mine-mbărbătare

Întruna simt nevoia să-mi dovedesc ceva

Ce-mi pasă mie pe cine-am zdrobit și zdruncinat

Căci pe rușine vreau acuma răzbunare.

De ce durere n-aș isca, n-aș chinui

Și n-aș avea la rându-mi dreptul ca fiara să mă port

La fel ca fiara crud de ce n-aș fi

Ca menghina când osul din viu îl face mort

Puteri atroce asupra altui de ce n-aș dobândi

Au nu destul am suferit, suspinele nu-mi port?

… carevasăzică ținta comună a TUTUROR…

Ea este o problemă pe care fiecare și-o rezolvă în mod personal: pe unii îi fericește să urce felurite scări – profesionale ori sociale; alții sunt fericiți dacă acumulează (te miri ce, de la bani, până la obiecte); alții sunt fericiți dacă bântuie prin lume; iar alții pur și simplu dacă se cufundă într-un viciu (fie el drogul, mâncarea, băutura, țigările, ori, mai pașnic, internetul, filmele sau – de ce nu? – chiar cărțile).

În materie de relaționare umană, fericirea oferă un adevăr uluitor. Permanent în conexiune cu iubirea, ea ne predă lecția unui paradox simplu. Fie este vorba despre o formă de autoiubire și atunci spun: vreau să fiu fericit, fie este vorba despre forma iubirii reale (ideale?), și atunci spun: vreau să fiu fericit cu tine! Simplu, nu-i așa?

De două zile mă cert cu neonaziștii din România, încercând să explic că, după părerea mea, melodia asta merita să meargă la Baku, la finala Eurovision, fiind mai bună decât cea care a câștigat selecția:

Dracu m-a pus! Am fost taxat de forumiștii youtube drept țigan (?!?) și bălăcărit… ca la ușa cortului (faină comparație, în contextul de față!). Mie mi se pare că ce se întâmplă depășește orice imaginație! Trecând peste valoarea melodiei (faptul că mi se pare a fi cea mai bună e problema mea și, în definitiv, e o chestie de gust…), m-a scandalizat agresivitatea anti-țigănească a – mama ei de viață! – compatrioților mei. Care nu înțeleg câteva lucruri ELEMENTARE:

1. Vorbim despre o melodie și despre un concurs de gen, iar noi ar fi trebuit să fim reprezentați de o melodie câștigătoare conform valorii ARTISTICE și atât! Putea fi cântată și în sancrită, nu mă interesa!
2. Acceptând derapajele comportamentale, atitudinale, sociale și cum oți mai vrea să le numiți, ale țiganilor din țară (dar numai în fața cuiva care va recunoaște că ele trebuie tratate individual!), mă întreb: e normal să “amendăm” și manifestările creative valoroase ale lor? Cum vom reuși, în consecință, să îi determinăm să gândească în mod creativ și nu distructiv?
3. În clipa când cineva este discriminat din pricina ORICĂRUI alt motiv în afara PROPRIILOR acte ori atitudini, se naște un precedent extrem de periculos care, într-o zi, îl poate lovi pe oricare dintre ei, fiindcă, într-un fel sau altul, fiecare reprezintă o minoritate (eu, bunăoară, fac parte, în comunitatea mea, din minoritatea artiștilor, a chelioșilor, a oamenilor cu ochi albaștri, a divorțaților, a doctoranzilor, și exemplele ar putea continua la infinit). Cine și ce le garantează lor că, într-o zi, aceeași societate nu va avea tendința să le persecute propria minoritate (orice se poate: trăim în țara în care, acum 20 de ani, pe străzi, se striga “moarte intelectualilor”!)

Și-uite-așa am fost înjurat de ei, românii, eu, țiganul blond, cu ochi albaștri și, conform arborelui meu genealogic, pe jumătate arian german…

Cea mai perversă formă de suicid, una patologică, rămâne asasinarea a ceea ce iubim de dragul principiilor, a strategiilor, a “corect”-ului. Există însă un iad și pentu asta…

Mai întâi, eu cred că ziua asta este, în sine, un dar al bărbaților. Nimeni nu a impus-o, pur și simplu este o reverență a noastră pentru voi.

Despre femeie s-au scris și spus atâtea lucruri, încât pare necugetat să o mai faci și tu. Și totuși, încercând să înțeleg ce face femeia atât de specială, trebuie să recunosc că nu mi-a fost tocmai simplu, tocmai din cauza multitudinii definițiilor și a descrierilor cele mai importante – descrierile bărbaților!

Cineva, bunăoară, spunea că femeia este motivul tuturor victoriilor noastre. Just, dar prea războinic. Alții o văd ca pe o reîntregire a ființei masculine. Deja inexact, de când cu căsătoriile homosexuale. Unii spun că este fragilitatea întruchipată. Îi invit să se uite la un concurs de culturism feminin; iar dacă vorbim despre fragilitatea sufletului, Micul Prinț este o dovadă vie a fragilității spiritului masculin. Alții caută să plaseze identificarea în zonă sexuală: femeia este mama copiilor noștri. Mă declar și în sensul ăsta nesatisfăcut: fe meia e mai mult decât un incubator!

De fapt, probabil, fiecare și-o definește cum vrea, dar, mai ales, cum poate. Fiindcă este justă ideea conform căreia femeia este ca o vioară, la care poate cânta și un virtuoz și un scripcar, conform propriilor aptitudini. În ceea ce mă privește, mă va fermeca etern printr-o calitate excepțională pe care i-o recunosc: ea este altfel. Mai răbdătoare, mai diplomată, mai plină de tact, mai cumpătată, mai… inexplicabilă. Altfel decât războiala  ori decât simplismul masculin. Iar dacă femeia de lângă voi credeți că nu este așa, cine știe?, poate că nu ați înțeles asta. Încă! Dar, fiți pe pace: nu veți înceta să căutați să înțelegeți. Pentru că nu veți înceta să O căutați. Chiar dacă nu veți reuși niciodată. Chiar dacă ați găsit=o și ați pierdut-o. Chiar dacă ați găsit-o și e lângă voi. Pentru că, de fapt, chiar dacă e lângă voi, rămâne… altfel: mai bună!

De pe net. Postată de Felix Crainicu. Se întâmpla acum trei ani…

Întotdeauna m-am întrebat: l-ar bate Spiderman pe Batman? Nicicând dilema asta nu mi-a dat pace… Adică, practic, dacă mâine băieții aștia doi s-ar hotarî să se încaiere și ar strânge o armată pentru cafteala lor, eu în a cui campanie m-aș înscrie? Pe bune, alegerea e nasoală rău! Adică, serios, sunt ok amândoi, e greu de pus ștampila pe unul din ei. După ce de-o viață știm că e musai să le facem galerie… După ce de mici ni se explică, ni se arată, practic, cui să îi dăm picătura aia de apă vie… Amândurora!

Eu unul am fost mereu fermecat, bunăoară, de personajele din Vrăjitorul din Oz… Hm…! Vă amintiți? Sperie-Ciori, Omul de Tinichea și Leul … Doamne, cât de dragi îmi erau! Pe unul – primul din ei – am avut maaaaarea bucurie să îl aduc chiar în fața unor săli de copii, într-un spectacol de acum câțiva ani. Mi-au fost atât de dragi! Mi-au FOST!

În ani, am înțeles că Sperie-Ciori, omul de paie, este, de fapt yesman-ul, lingăul, cu care ne întâlnim în viața de zi cu zi, omul fără coloamă vertebrală, râma de pe lângă cel așezat deasupra lui. Omul de Tinichea e la fel de rău – cel care, mereu, îți dă cu rigiditatea lui în cap, care sacrifică de dragul principiilor pe care le proclamă tot ce poate însemna negociere, nuanțare, joc al compromisului relațional. Cât despre leu, el este regele, judecătorul, obiectivul, cel mai mare dușman al omenescului care ar trebui să înțeleagă că obiectivitatea trebuie lăsată mașinăriilor, că ființa naostră e subiectivă, pasională și, de aceea, frumoasă.

A vrut domnul Frank Baum să spună altceva cu povestea lui? Nu mi se pare relevant – lumea care e lângă mine mi l-a „citit” altfel! Iar eu lângă ea trăiesc. Din păcate. Nu aveți un bilet în plus pentru regatul lui Oz?

24 februarie e ziua iubirii “noastre”, semnul ăla de ciuciu pe care i-l facem domnului Valentine, spunându-i, naționalist, că avem și noi știința iubelii, că doar nu aveam nevoie să ne învețe el would you be my valentine, doar de mici aveam și noi cererea în prietenie!

Frumos obicei, cererea aia – ne trimiteam cel mai bun prieten de fotbal să o întrebe pe zâna din curtea școlii dacă vrea să ne fie prietenă, iar ea, obligatoriu, trebuia să răspundă “nu ştiu, mă mai gândesc”! Și… cam asta era: până se mai gândea ea, noi ajungeam la suprema satisfacție în relația noastră: o pupam sau chiar căutam ce avea (când/dacă avea) sub bluziță…

Și-uite-așa ne-am nărăvit: după o cerere a urmat alta, apoi alta, apoi o invitație la un film, la un suc, la o cafea, la o plimbare în parc, la o vacanță în doi, la o noapte în doi, la un copil în doi, la o căsătorie în doi. Și nu ne putem opri: la o ceartă în doi, la o înstrăinare în doi și – ce e cel mai grav – la o singurătate în doi. Asta am vrut doar de mici, nu? Să nu ne petrecem duminicile seara singuri. Uite că nu suntem singuri: suntem cu omul cu care luptăm împotriva singurătății, reușind, ciudat, să o adâncim.

Și așa ne desăvârșim Dragobetele. Ne desăvârșim personalitatea și ne definim persoana agreată erotico-social. Dacă vreți, pe “Doctor Jekyll”… Eeeeeh, să lucrăm puțin și la “Mister Hyde”. Fiindcă mai mereu, acolo stă, de fapt, iubirea. În sărutul furat, în umărul pe care înveți să îți dorești plângi, în gestul pe care de-abia acum înveți să îl faci (am întâlnit femei care îmi mărturiseau că în pat, cu iubiții lor, se simțeau cu mult mai libere și dezinhibate decât cu soții, de care, ades, le era scârbă!). De fapt, în rezolvarea disperată a eșecului generat de însingurarea în doi.  Acela devine, astfel, adevărul nostru; al nostru, și nu al lumii înconjurătoare care îl agreează. DOAR al nostru. Fața nevăzută a inimii noastre.

Așadeci – Would you be my… dark side of heart?