unsprezece

Acum câţiva ani, repetam cu Mișu Bendeac într-un spectacol montat de Emi Pârvu. Atmosfera era plăcută, iar lucrul mergea într-un ritm incredibil. La un moment dat, Mișu a venit cu o propunere care mie mi s-a părut absolut năucitoare și, oarecum, prea licențioasă pentru a putea fi prezentată pe scenă.

- Las-o dracu’, măi Mișule, nu avem cum face asta!, i-am spus.

- De ce?, m-a întrebat.

- Chiar, de ce?, i-a ținut isonul Emi.

- Măi, sunteți nebuni, cum de ce? E groasă rău!

- Așa, și?

Mirarea lor era sinceră…

- Cum, frate, “şi”? Vine naibii un cronicar în sală și ne face arșice!

- Vaaaaaaaai, de mine, ce să îți spun!, au explodat amîndoi. Dacă nu îi place “cronicarului”… Știi ce, nene. mă doare în cur! Îi place publicului? E suficient.

Și scena a rămas așa, iar spectatorii au fost încântați. Băieții și-au văzut de treabă și au ajuns unde sunt, iar eu am învățat o lecție interesantă despre atitudinea față de o meserie-căpușă care, trăind parazit pe lângă o artă, se descompune încet dar sigur din cauza lipsei elementare de privire a produsului comentat și a creatorilor lui cu drag, asemenea spectatorilor.

Am încercat, de curând, un soi de experiment. Am intrat pe trei bloguri, pentru a discuta în contradictoriu cu “proprietarii” lor.

Primul dintre ele era mai degrabă un soi de forum al unei pagini obscure (deși destul de active) de presă. Dar, deși dialogul în interiorul forumului era unul activ, intrusului de mine (intrus pentru că aveam opinii diferite de ale vizitatorilor săi, cu toți asemănător “coloraţi” din punct de vedere politic) i s-au acceptat comentariile, dar… atât. Nicio replică.

Pe cel de-al doilea blog – unul referitor la protecția animalelor – administratorul m-a contrat extrem de agresiv. Treptat, s-a mai domolit. Oarecum.

Al treilea era al unui politician, mult vizitat în ultima lună. Nu a catadicsit să răspundă acuzelor mele (insist, extrem de civilizat exprimate!), în schimb m-a combătut fratele lui. Urât, agresiv, înfundat, deși, paradoxal, persoana în cestiune se plângea că nu se poate polemiza cu invective triviale, ceea ce nu era cazul în ceea ce mă privea.

Concluziile mele? Mai întâi că, oricât ai încerca să impui într-un dialog pluralul de politețe – ntz!, nu ține. Mai apoi o altă concluzie este că nu se cunoaște de fel tehnica unei polemizări decente. A contrazice pe cineva te transformă în ochii respectivului într-un dușman cu gânduri teribile, într-un inamic pe viață și pe moarte. Da, am fost în Piața Universității, da, am scandat lozinci anti-prezidențiale, nu, n-am urlat îndemnul ăla cu “ieşi afară…”. Contrastul de opinii poate îmbrăca și alte forme decât înjurătura de mamă. Și asta nu știu deloc românii.

După ce am crezut ani în șir că nenorocirile din societate ne vin de la imbecilii care stăpânesc lumea, un interviu pe care l-am citit, năucit de mi s-a topit înghețata în față, m-a făcut să îmi schimb total opinia. Categoric, o lume condusă de vietăți asemenea reptilei din materialul cu pricina ar fi scabroasă de-a binelea. Indivizi care să explice, printre propoziții căzute așa… la întâmplare… despre miile de euro pe care le dă pe haine, să explice, așadar, care sunt cărțile care îi plac (cu precizări explicite, pentru a se vedea că și-a făcut bine temele!) și cât de mult citește, iar mai apoi să vorbească despre cum e să fii adorat (?!?), ori despre cum a luat câteva zile acasă o fetiță de la un orfelinat (WOW!!!). Cât jeg bine pudrat!

Acum câțiva ani făcea carieră un film care se chema Interviu cu un vampir. Ăsta e un Interviu cu un şarpe!

Un ins caută ceva. Este un om de știință.

Un ins caută ceva ce nu există. Este un filozof.

Un ins caută ceva ce nu există și strigă: “Am găsit!”. Este un credincios.

Un câine linge o pilă. Pila e aspră și îi jupoaie limba. Sângele curge. Gustul sângelui îi place câinelui, care continuă să lingă pila, în ciuda durerii pe care o simte. Nimic nu-l poate opri.

Dintre termenii detestabili cu care m-am întâlnit în viața asta, povestea cu “prioritizarea” are deja Oscarul pentru rol principal (negativ).

Ai ales-o pe ea, e limpede, sau e mai important asta decât copilul tău?, ori cum pui tu întotdeauna cariera ta pe ultimul plan…, sau tu te gândești vreodată și la mine? Toate, dar TOATE reproșurile de mai sus, de mai jos, de mai de-a-valea sau de mai de-a-dealul vieții mele conțin, strecurate pervers, prioritizări scoase pe nas.

Vrei-nu vrei, trebuie să alegi, să pui în fiecare zi ștampila pe buletinul de vot al ofertelor elecorale ale existenței tale, împănată cu programe și oferte ale vieții și ale celor care – vremelnic ori ba – ți-o populează. Și, nu știu cum, mereu ajung la concluzia că opțiunea a fost una nu-tocmai-bună (drăguț calambur, scrisesem MU-tocmai-bună…), ca să nu zic nefericită de-a binelea. “La baza oricărei nefericiri stă o comparație” scria cineva, încercând să sugereze că trasul cu ochiul în ograda vecină (chiar dacă vecinul ești tot tu, cel de mai ieri) este păguboasă. Dar de ce opțiunea, prioritizarea, ar fi mai puțin culpabile pentru nefericirile noastre?

Eu unul prefer să aleg să nu aleg, să nu îmi las călușul pus în gură pentru că am ales să tac, să nu mă las tăvălit în noroi pentru că am ales să mă așez, să nu mă las umilit în iubire pentru că am ales să îmi leg pe vecie destinul de cineva și numai de el. Poate că la capătul drumului se găsesc liniștea înțeleaptă, relaxarea recorfortantă și cuplul ideal. Dar, câtă vreme ea îmi atacă barbar și neelegant, bucuria de a tăcea, de a mă așeza, de a iubi, eu văd în prioritizarea paștelui mamii ei de viață călușul, tăvăleală și umilirea.

“Teatrul este o artă grosolană… trebuie să te lupţi. Nu mă plâng de duşmanii mei. Îi respect. Cele mai mari suferinţe le-am îndurat din partea teatrului însuşi. Doamne, ce instituţie şi ce artă grosolană!” (Constantin Stanislavski, într-o scrisoare către Meyerhold, 10 februarie 1912)

Țin să vă scriu, în premieră, pe blogul personal. O fac, iată, public. Motivul este unul direct: țin să vă mărturisesc URA mea totală. Ea derivă din următoarele întâmplări, pe care am să le punctez în continuare:

1) Dacă tot m-ați născut în această minunată țară, cu dealuri verzi și câmpii mănoase, arcuită de Carpați și scăldată de Marea Neagră, cu oameni primitori și de omenie, cine dracu v-a pus să mă dați la carte? Dacă, în adolescență, mă ciomăgeați bine când luam drumul liceului, m-aș fi apucat să vând bilete în față la Patria, ori mă făceam cioban, iar azi aveam în țara asta măcar o echipă de fotbal. Copilul ne se școlește, inconștienților, se aruncă în balta vieții, ca să învețe să dea zdravăn din mâini și să ajungă OM!

2) Și când ați, ați văzut că am învățat să scriu, și mă descurc să dezleg literele în silabe și să duc lingurița în sus, nimerind gura și nu ochiul stâng, de ce nu ați reparat situația, lovindu-mă sistematic în cap cu un baros, până când mă reparați și mă aduceați pe drumul cel bun?

3) Dacă totuși ați văzut că mă îndărătnicesc să mă fac actor, de ce dracu nu mi-ați scos un ochi sau nu mi-ați tăiat fața cu un cuțit? Dacă tot nu mi-ați dat țâțe, cur sau pectorali, dacă tot nu aveam bani să îmi îndop pielea cu silicoane, măcar arătam ca dracu și se băteau televiziunile pe mine, să mă ia în orice producție, plină de ciudățenii ale naturii!

Așa, am ajuns ca vai de capul meu, am terminat o facultate, o postuniversitară, un masterat și sunt un nenorocit de doctorand, care își duce viața ca vai de el, neavând altă bucurie decât poveștile frumoase pe care viața, din fericire, le-a urcat pe micul ecran…

Repet, VĂ URĂSC!

Pentru unii a fost să aleagă între a rămâne în țară sau a emigra. Pentru alții – de a se căsători sau a rămâne burlaci. Clasicii au optat între rațiune și pasiune. Alții, mai depresivi, au șovăit între a rămâne printre noi sau apleca în locul cu verdeață.

Pentru mine, un dubiu de care nu scap de ani de zile mă plasează între meseria în care sunt OBLIGAT să cred în ideea de ECHIPĂ și… realitatea înconjurătoare.