Pentru unii a fost să aleagă între a rămâne în țară sau a emigra. Pentru alții – de a se căsători sau a rămâne burlaci. Clasicii au optat între rațiune și pasiune. Alții, mai depresivi, au șovăit între a rămâne printre noi sau apleca în locul cu verdeață.
Pentru mine, un dubiu de care nu scap de ani de zile mă plasează între meseria în care sunt OBLIGAT să cred în ideea de ECHIPĂ și… realitatea înconjurătoare.
Sărăcia e izvorul aproape tuturor relelor din lume: boala, darul beției, furtișagul, traiul rău în familie, lipsa de credință, răutatea [...]
Dați-mi statul cel mai absolutist, în care oamenii să fie sănătoși și avuți – îl prefer statului celui mai liber, în care oamenii vor fi mizeri și bolnavi. Mai mult încă – în statul absolutist, compus din oameni bogați și sănătoși, aceștia vor fi mai liberi, mai egali, decât în statul cu legile cele mai liberale, dar cu oameni mizeri. Căci omul are pe atâta libertate și egalitate, pe câtă avere are. Iar cel sărac e totdeauna sclav și totdeauna neegal cu cel ce stă deasupra lui.
Mihai Eminescu – Timpul, 23 decembrie 1877
Poporul ăsta nu înțelege nimic.
Se spune că una din dorințele perverse (COMUNE!) ale oamenilor, este să poată asista la propriile funerarii.
Silogistic, lucrurile stau așa:
Cea mai mare povară pe care trebuie să o poarte un hoț nu sunt anii de temniță și nici oprobriul celorlalți.
Ci lipsa totală de încredere pe care o resimte față de cel mai apropiat prieten, generată de modul în care vede lumea înconjurătoare.
M-am născut în București. Martori îmi sunt (doar) certificatul de naștere, buletinul, și o echipă de cadre medicale ieșită probabil demult la pensie.
Cu toate astea, întotdeauna m-am recomandat ca fiind giurgiuvean. Firesc, nu? Conform spuselor lui Paler, acolo era “paradisul pe care îl bătusem cu piciorul” – locurile unde iubisem și fusesem iubit. Și, oricât de banal-derizoriu ar fi sunat, mi-am purtat cu drag și demnitate statutul de provincial de la malul Dunării pe oriunde am trecut, fie în țară, fie în afara ei, chiar dacă ar fi dat mai bine să mă declar “capitalist”.
Ce s-a întâmplat, însă, în ultimele zile, mi se pare de netolerat. Un oraș întreg de oameni care tac-mâlc în fața unei crime abjecte, prefăcându-se, ca penibilul-șef, că “Butoane nu e un clan, e o familie”. Și, în vremea asta, băiatul lui, UNUL DIN AUTORII MĂCELULUI, o șterge bine-merci din țară!
Dar în vremea asta, nimeni nu știe nimic și toată lumea tace. Primarul Iliescu “habar n-are cine e Butoane”, iar lumea nu ia o UNICĂ atitudine de bun-simț: să îl scuipe în față, pe stradă, ca pe omul care acoperă nu numai o stare de fapt, ci întărește imaginea unui oraș demonizat deja pe toate siteurile din lume (nu era rău dacă Luci ar fi “cumpărat Internetul”, cum a dorit acum câţiva ani…). Dar… e simplu: ar trebui să fie întrebat ORICE GIURGIUVEAN DE PE STRADĂ dacă are cunoștința de vreo legătură între primar și Butoane. Răspunsul nu ar putea fi decât unul singur, urmare a notorietății acestei alianțe. Fiindcă un proverb spunea că “Poti minti o data un om, poti minti de mai multe ori un om, poti minti de mai multe ori mai multi oameni, dar nu poti minti tot timpul pe toata lumea”.
Se pare însă că “toată lumea” nu include giurgiuvenii, care continuă să se lase tâmpiți. Eu însă, de azi, încetez să mă mai consider parte a acestei clise umane. E urât să renegi ceea ce iubești ori ceea ce te reprezintă? Păi asta e – pe mine nu mă reprezintă o atare stare de fapt, pe mine nu mă reprezintă acești oameni, care tac, cu capetele plecate. A murit un om, orice giurgiuvean e arătat cu degetul în lume (credeți-mă pe mine, am auzit atâtea în ultimele zile, în calitatea mea de giurgiuvean…) și toată lumea (inclusiv cei câțiva oameni valoroși din oraș) tace.
În consecință, de azi încolo, voi afirma că nu am idee unde m-am născut!
Scria undeva Tudor Vianu: “Emoţia estetică nu este o stare de afectivitate pură, ci se împletește și se sprijină pe un schelet de numeroase acte intelectuale“.
Concluzia: iubite spectatorule, atunci când lovești, dur, cu sentința “mie nu mi-a plăcut!“, întreabă-te dacă nu cumva nu ai suficient intelect cât să poți recepta ca lumea semnul artistic…
Domnii de la KFC, Pizza Hut și PHD (???) ne propun (cică “pentru al patrulea an consecutiv”) să donăm cel puțin un leu pentru ajutorarea copiilor din mediul rural care își doresc să își continue studiile și după clasa a opta. Emoționant de-a binelea!
Oare? N-aș pre’aş crede…
Mai întâi suntem anunţaţi că, până acum, doar 450 de copii au beneficiat de respectiva bursă. Deși nu se spune în ce/cât constă bursa cu pricina, mi se pare incredibil ca giganții cu pricina să se laude că au sprijinit școlarizarea a numai 110 copii/an, demers petrecut ȘI din banii clienților donatori! Ei, pe dracu, cum așa? Când 5 aripioare picante de vrăbiuță cu jumătate de cartof prăjit, o linguriță de usturoi și o gură de Cola înseamnă peste 200 de mii??? Cam “scoţieni”… Dar, deh, dă bine demersul la imagine!
Oricum, să admitem că nu e obligația lor. (Deși, când oferi cuiva ceva, îți respecți statutul…). Intervine, însă, a doua problemă, parcă mai urâtă decât prima. DE CE să ajungă copiii cu pricina la un liceu din oraș? Mie unul mi se pare că cei cu adevărat capabili, ajung oricum, grație pârghiilor (scârțâitoare, e drept) oferite de stat. Deci nu e vorba de cei evident dotați. Și atunci? De ce să se înmulțească rândurile eșuaților la bac, ale purtătorilor de mesaj și comportament suburban prin orașe? Rupți de la locul lor rural, proletarizați cu de-a sila și puși în postura de a maimuțări un comportament urban pe care nu l-au înțeles niciodată, strămoșii multora au născut mârlănimea de oraș care a produs generația de pițipoance și cocalari care inundă toate orașele țării. Sau multe birouri manageriale și parlamentare… A fost MAREA vină a comunismului, a cărei factură o plătim acum.
Lăsați, copii, rămâneți acolo unde puteți să aparțineți în mod natural unui mediu căruia să îi fiți utili, în chip onest.
Fără cuvinte. La ce bun?
Povestea asta cu “spectacolul interzis” (pffffff…) mi s-a părut un exemplu de cum se poate face o prostie din exces de zel.
Să vedem ce a fost: un spectacol underground oarecare (aș fi spus, până să vad imagini filmate, când mi s-a acutizat spiritul critic, dar nu despre asta vreau să vorbesc) își propune să iasă din umbră. Așa că se gândește la un titlu comercial. Fără nici o legătură cu subiectul. (Nici în sensul ăsta – nimic nou sub soare; îmi amintesc despre un spectacol din perioada postnouăzecistă, când, bunăoară, Sosesc deseară a lui Tudor Mușatescu devenise Sosesc de la Paris, izul occidental operând pe atunci ca un magnet). Blonda, chiorul și piticul, carevasăzică, un titlu care te-ar fi dus cu gândul la ce? Hai să spunem la un pamflet politic, în cel mai bun caz. Așa, și? Nu trăim într-o țară în care liderii politici, de la președinte până la primari, sunt gratulați cu fel de fel de apelative frizând, deseori, vulgarul? ȘI?
Dintr-un – probabil – exces de zel, cineva speriat de posibilitatea de a deranja pe cineva (am vrut să spun un șef, dar nu e cazul, șeful suprem al instituției care ar fi trebuit să găzduiască spectacolul cu pricina fiind, totuși, Sorin Oprescu) sus-pus, se decide să nu riște. Așa, și? Nu trăim într-o țară în care atitudinea lingav-obedientă se manifestă la tot pasul, de la birouri până la “să trăiești nea Gigi!”-urile strigate de niște ăia care, cu un ceas mai devreme scriau pe vreun zid “MORI; BECALI!”. ȘI?
Mirosind un subiect de dat la gioale, opoziția și presa favorabilă ei, găsesc un alt subiect de muls și își fixează azimutul pe ceva ce numai aparent aduce a cenzură, când, de fapt, nu este altceva decât, după cum mai spuneam mai sus, un fâs, nicidecum un pumn în masă ori o cenzură în sens dictatorial. (Ce să îți povestesc, e musai de “cenzurat” un spectacol care s-ar fi jucat, probabil, de 3-4 ori, în fața a 30 de spectatori, majoritatea prieteni de-ai actorilor…). Așa, și? Presa favorabilă opoziției critică zi de zi ORICE, de la găurile negre din economie, tolerate ani în șir, până la lungimea tocurilor Elenei Udrea. AȘA, ȘI?
Chiar. Și?
Și acum intervine beleaua. Într-un exces de zel tipic nouă, președintele INVITĂ RESPECTIVUL SPECTACOL LA COTROCENI!!! Da, da, adică acolo unde nu au fost invitate trupe grele ale țării, vine o șușă (nu glumesc și nici nu sunt rău; sunt colegi de-ai mei și detest critica nemăsurată și neavenită, dar, rogu-vă, uitați-vă pe imaginile înregistrate de Realitatea). Invitată de un om politic sub al cărui înalt patronaj se desfășoară multe manifestări artistice, dar eu nu îmi amintesc să îl fi văzut participând, concret, la vreuna (dansul ăla țigănesc de pe litoral nu se pune!). Mă rog, asta e, nu îi place omului arta, nu e de fală, dar nici tragic, treaba lui în destin fiind alta. Și – culmea culmilor! – invită un spectacol al unor realizatori care au spus, răspicat, că titlul nu are NICIO legătură cu Udrea, Băsescu și Boc! Și atunci DE CE? Dacă ar fi fost un pamflet, poate mai mergea (spun poate, fiindcă e complet idiot ca un președinte să aibă reacție la orice critică măruntă ce vine dinspre societate; accept, însă, că ar fi putut avea o legătură cu atitudinea critică la adresa cenzurii). Dar nu e cazul! Gestul devine, deci, unul de imagine, de gestionare a unei ne-crize și de coborâre a președintelui la un nivel unde nu are ce căuta!
De fapt, președintele nu a invitat la Cotroceni o parodie la adresa persoanelor politice ale momentului, ci o parodie la adresa situației care ne caracterizează pe noi ca popor. Iar din această situație, din derizoriul și meschinăria care înconjoară întreaga intrigă – de la demersul schimbării titlului până la invitația la nivel înalt, Caragiale ar fi scos un text grașe căruia l-am fi bănuit iarăși de genialitate, când, de fapt, Nenea Iancu a fost, se vede din nou, doar un atent jurnalist.
Culmea! Dexonlie-ul nu oferă o definiție a cuvântului BLOG! Așa că habar n-am cu ce am de-a face… Râcâind mai adânc netul, am găsit însă o explicație care pe mine, unul m-a stupefiat: “blog” vine de la “web log”, care înseamnă “jurnal pe web”!!!
Așaaaaaaa, carevasăzică! Deci aici e vorba de un jurnal… Hai fuga să vedem care sunt caracteristicile jurnalului ca act de opinie… Fie “publicaţie periodică având apariţie zilnică; ziar, gazetă” (ceea ce i-ar transforma pe cei cărora îi aparțin în jurnaliști – muuuuult prea subiectivi, însă, pentru a fi categorisiți astfel…), fie “însemnări zilnice ale cuiva (e bine, a dispărut riscul jurnalismului) despre anumite evenimente legate, de obicei, de viaţa sa”. Definiţia asta mi se pare mai aproape de adevăr…
Dar şi aici am o sumedenie de amendamente!!! Cel mai puternic e cel legat de onestitatea însemnărilor. Jurnalul în varianta oldie (da, forţat termenul în context…) era o trebușoară intimă, care se dorea privată, o însemnare de suflet, pe care autorul o și ținea, de cele mai multe ori, sub cheie. Acel “Dear diary” parfumat din cărțile sau filmele americane, pe care Doamne-ferește să îl fi descoperit careva! Este și motivul pentru care el apărea ca enorm ajutor pentru mai toți criminaliștii în căutare de elemente-cheie ale dosarului!
Astăzi, junalul bloguit a devenit o exhibiție, o, etalare a opiniilor spre îmbibarea lor în mucilagiul “opiniei publice”, sau, mai penibil, o încercare disperată de a lupta împotriva unei singurătăţi care ne apasă insuportabil, răcnind prin el, narcisist, după ajutor. (Nietzsche însă afirma că poate aprecia calitatea unui om dupa cantitatea de singuratate pe care o poate suporta, deci…)
Așa încât, conștient de această bizară mutație patologică a informațiilor intime care, grație internetului, au devenit publice (?!?), FIX la doi ani de la apariție (1 mai 2009 – nimic nu e întâmplător…), somn ușor și decent. De mâine – nu că ar fi în vreun fel important – va fi un blog privat, cu acces restricționat. Sunt doar gândurile mele, ce Dumnezeu!
Comentarii recente